Și eu, ca și el-fragment

Începutul lui 2012, Iaşi

Pe frigider, o altă poză cu tata mi-a atras atenția dis de dimineață.

Eram la Iași, acum mai bine de 13 ani, la spital. Începea tratamentul pentru cancer.

Când mă văd alături de el, îmi amintesc cât de furioasă eram pe el. Nu îmi venea a crede că din nou e în centrul atenției, ca și cum el ar fi ales să se îmbolnăvească. Mă simțeam abandonată, și mă îngrozea tot ce se întâmplă atunci cu noi. Mutarea de la Lugoj la Iași, găsirea unor resurse financiare și materiale, adaptarea la noi rutine și noi relații, și colac peste pupăză, am plecat de la un părinte bolnav în fază terminală la un altul.

Cristi a fost cel care a propus să ne facă această fotografie, el știe mai bine ce era în sufletul lui când abia își lăsase acasă părinții pentru noi.

Privirea Taniei mă întristează, căci acum știu cât de greu i-a fost și ei deși nu avea multe metode prin care să îmi arate.

Eram toți într-un vârtej, împreună dar pe cont propriu, izbindu-ne cu putere unii de alții.

Un an mai târziu tata ne vizita la Lugoj pentru o zi, cât să ne aducă flori din piață și inconștient să ne luăm “La revedere”  de la omul activ ce ne-a crescut. Era slăbit doar fizic, căci în el încă se zbătea să trăiască copilul de la țară, bucuros și recunoscător pentru lucrurile simple. Ca drept urmare a cumpărat și un puiet de vița de vie, ce a pierit odată cu el.

…

Mult timp m-am simțit iritată atunci când mi se spunea că îi semăn. Că mă aprind repede asemenea lui, că sunt explozivă și că îi semăn fizic și în gesturi.

La câtă furie adunasem în mine pentru tot ce văzusem și trăisem direct sau indirect, el părea singurul responsabil și vinovat, și să îi semăn era asemenea unei condamnări pe viață.

Mi-a luat o viață de om și plecarea lui dintre noi pentru a realiza că exista și o altă perspectivă asupra acestei comparații.

Astăzi, când ar fi fost ziua lui de naştere, mă gândesc ce bine e că îi pot oferi viață și continuitate în absența lui.

Auzisem la un moment dat, într-un film ( care, nu știu- memoria mă lasă), că cei dragi se sting cu adevărat atunci când încetăm să ne amintim de ei și să îi pomenim.

Aș avea atâtea să întreb, să aflu mai multe despre povestea lui nespusă, însă pentru unii încă e dureros să îl pomenesc. …fie pentru că nu mai este, fie pentru toată durerea din timpul vieții lui încă o poartă cu ei, ca o piatră legată de corp.

Astăzi, și nu doar astăzi, îmi amintesc de el.

…de atenția lui la detalii când lucra ceva și dorința de a face cât mai bine lucrurile.

… de empatia cu care povestea despre cei încercați de soartă și dorința de a face ceva pentru ei. Avea un dar extraordinar de a folosi cuvintele pentru a atrage pe cei din jur și a crea relații.

… de gândirea lui matură  privind educația noastră, în ciuda imaturității emoționale. Datorită lui, și desigur a mamei care a completat tot ce el nu a putut emoțional, datorită lor am spart tiparele educaționale transmise din tată în fiu, cine știe de câte generații.

… de hotărârea și determinarea cu care lua hotărâri și ne ghida în direcția aleasă de el

…de devotamentul lui față de familie și respectul cu care îi trata pe cei ce l-au crescut.

14 ani mai târziu, o parte din ei prea întârziaţi

Și eu ca și el, încă copilăresc şi uneori îmi e greu cu mine. Sunt binecuvântată să duc acest greu altfel datorită educației, relațiilor cu cei dragi și procesului continuu în care mă aplec asupra mea și îmi dau voie să recunosc și să învăț din greșeli .

Astăzi mi-am amintit din nou de el, tatăl meu, care a fost un om bun și care iubea oamenii, asemenea mie.

Astăzi aleg sa îi semăn în tot ce a adus bun în lumea asta și merită să nu moară niciodată .