Crimă în adolescență

Eram în primul an în învățământ, făceam naveta la Târgu Frumos pentru o catedră la o clasă de copii cu deficiente mintale severe. Majoritatea erau din centru de plasament și relațiile s-au legat ușor căci nevoia lor de dragoste era nesecătuită și din puținul meu dulce se creau mari bucurii pentru ei.

Într-una din zile, în cancelarie, discuția dintre profesori era mai încărcată decât de obicei și motivul era pe măsură: un adolescent de 13 ani și-a ucis mama cu mai multe lovituri de ciocan. Motivul: îi punea prea multe interdicții legate de jocurile pe calculator. Mama era profesoară la una din școlile de masă din oraș. Auzind și acest detaliu, am rămas profund marcată. O întrebare îmi tot venea în minte, din nou și din nou :” Cum așa?! Avea o educație și o înaltă pregătire academică. Oare care a fost abordarea ei de a declanșat atâta furie în copil?!” Asta se întâmplă în 2010.

https://adevarul.ro/amp/stiri-locale/iasi/copilul-asasin-admis-la-un-liceu-din-iasi-858035.html

Timpul a trecut și zvonurile s-au rărit, și povestea lui a fost umbrită de altele mai noi.

Joi seara, pe când o așteptăm pe Tania să termine ora de chitară, Cristi mă întreabă cu un șoc vizibil în glas: ”Ai auzit ce s-a întâmplat lângă Timișoara?!”

Nu, căci de mult am încetat să urmăresc știrile de la ora 17 sau 19, și evit la propriu să mă încarc cu astfel de informații.

https://observatornews.ro/eveniment/dupa-ce-la-ucis-si-la-ingropat-pe-mario-a-doua-zi-criminalul-de-13-ani-ia-trimis-un-mesaj-pe-telefon-643673.html

Între timp, fără să vreau detalii, a început să vuiască internetul cu ce s-a întâmplat.

M-am gândit la durerea părinților lui Mario și frisoane reci m-au cuprins căci și eu am o adolescentă în casă. Și ea este sociabilă și își face temele în weekend pentru toată săptămâna sau se folosește de orele nefăcute pentru a- și face temele noi primite. Doar să aibă un pic de timp peste săptămână să se vadă cu prietenii.

Îmi amintesc cât de iritată a fost când am discutat cu ea înaintea unei petreceri de Revelion despre limitele ce e important să le aibă în contactul fizic și cum se poate apăra dacă acestea sunt încălcate. În mintea mea se derulau cele mai negre scenarii și ea cu ochii ușor lăsați spunea : “ Mami, ei sunt prietenii mei. Nu fac din astea.”

Și eu știam asta. Și mă linișteam cu gândul că le cunosc părinții și asta ne poate ajuta în caz de ceva, oricât de mic ar fi acesta.

Însă realitatea e că nu cunosc toți părinții prietenilor ei (deși aș vrea și e în plan), și oricât de deschise am vorbi și am aborda unele subiecte, eu nu pot controla și gestiona ce va face celălalt.

Asta e în rolul celuilalt părinte- să rămână aproape și pe aproape copilului pentru a-l observa, a-l irita cu vechi și noi subiecte, și a-l ajuta să capete experiență în a lua decizii înțelepte fără a se răni sau a răni pe alții, iremediabil și ireparabil.

Asta îmi amintește de cât de concret a sumarizat adolescența un tânăr de la liceu, care măcinat de gânduri și dorințe de a ( se auto) cunoaște, mi-a spus : “ E ca și cum am în cap tot ce vreau și ce e bine să fac, dar când să fac e cu totul altceva.”

Daniel Siegel spunea atât de frumos despre maturitatea extraordinară a adolescenților în gândire, și lipsa experienței datorate vârstei care împreună nu fac casă bună fără sprijinul și ghidajul unui adult.

Și astăzi ca și ieri, ma gândesc și la acești tineri care asemenea celui de la Iași, au ales atât de singuri.

Poate ne gândim că nu e treaba noastră să educam copilul altuia.

Însă acești adolescenți nu au fost crescuți departe de lume, undeva în vârf de munte, fără școală și fără vecini.

Aceștia sunt printre noi, ne văd, ne urmăresc, ne copiază comportamentele fără intenția directă de a o face.

Și poate părinții sunt atât de pierduți de grija zilei de mâine și de propriile dureri și suferințe. Și habar nu au cum să fie mâini pe Cerc pentru a oferi siguranță, dragoste și ghidaj. Poate nici ei nu au primit ca adolescenți și nici acum nu își iau decât cât să supraviețuiască zilei de azi.

Dar ceilalți?! Vecinul de la colț, vânzătoarea de la butic, profesorul de la 8, preotul sau consilierul din școală, eu, tu ?! A fost cineva care să se oprească din zumzetul propriu, ca un adult asumat de comunitatea și societatea în care trăiește, să se oprească o clipă și să îi strângă în brațe?! Să îi aprecieze pentru ceva mic ce au făcut, care să creeze altă percepție asupra vieții?!

Poate da, poate nu.

Însă cu siguranță nu suficient cât să oprească furia și nevoia de a se apăra prin orice mijloace.

Tinerii aceștia sunt ai noștri. Și suntem și noi responsabili pentru faptele lor.

Și izgonirea unui tânăr din sat pentru a nu fi linșat pentru o faptă comisă la 13 ani, e de înțeles dacă și tu ca adult te simți îngrijorat pentru siguranța ta.

Însă mă întreb, e o soluție pentru tinerii rămași?! Ce exemplu oferim și ce învață ei din atitudinea adulților responsabili de creșterea lor (părinți, cadre didactice, rude îndepărtate) ?!

Mă întristează cumplit singurătatea acestor tineri.