Uneori mă simt trist.
- Maria Szabo
- acum 2 zile
- 3 min de citit
- Și cum te simți acum, T.?!
-Așa, bucuros.
-Ah, ce bine! Ești bucuros că ești aici și că suntem împreună?!
-Da.
Ochii îi râdeau la fel de tare precum colțurile buzelor ce erau întinse la maxim.
-Hmm, dar mă întreb, ai fost vreodată trist?! Supărat?!…
-…
Supină și eu îi ascult tăcerea în timp ce ochii lui se schimbă, devin translucizi.
-Poate acasă când pleacă tata, sau la grădiniță …
-Și acum sunt trist, spune el în timp ce îi curg primele lacrimi pe obraji.
-Vrei să vii la mine în brațe?!
Împinge ușor amorțit masa și se așează stană de piatră în fața mea.
Îl urc ușor picior cu picior, încolăcit, și brațele și corpul i se preling la fiecare inspir-expir.
Oftează și își șterge în tăcere nasul umezit .
După un scurt timp de mângâieri, îl verific dintr-un unghi strâmt și îl întreb:
-Cum e?! E mai bine?!
-…
-Mai ai nevoie să stai în brațe?!
Șoptit ca un secret confirmă că încă nu e gata.
Îl legăn ușor și mă legăn şi eu, căci, deși tricoul și pielea lui încă miros a lapte și căldura nu e doar de la arșița ce anunță vara, nu îmi e la îndemână să fiu adultul și nu copilul.
După alte câteva momente de verificări, în care el a învățat așa natural să zică: “ Încă mai vreau să stau așa.” doar-doar să nu îl las, și-a șters urmele de lacrimi și mi-a zis:
-Uite, e un puf de pește?!
-Da, așa e. E un nor în formă de pește, pare de puf.
El a ales când a fost gata pentru jocul cu mingea, și să schimbe locul și o tristețe din trecut pe râsetele din prezent.
...
Uneori mă simt tristă.
Alteori mă înfurii din te miri ce.
Și deși aș vrea să fiu tot timpul fericită, așa cum îi zicea astăzi o mămica fiicei ei (“Mi-aş dori să o văd pe S. mereu zâmbind“), adevărul este că suntem o întreagă paletă de emoții.
Uneori chiar mai multe în același timp.
Ca în exemplul de mai sus cu T., în care teama se împletea cu entuziasmul, curiozitatea cu tristețea, toate deodată şi pe rând.
Scriu aceste rânduri cu gândul la părinții ce vin adeseori spre mine copleşiți si caută ghidare şi organizare emoțională, asemenea propriilor copii.
Are sens.
Înțeleg.
Simt şi eu asta în propria-mi relație cu Tania, și nu doar cu ea.
La fel ca tine, cer ajutor. Uneori cer îmbrățișări. Alteori cer timp cu mine, ca acum când scriu şi îmi aştern din trăirile zilei.
Ce aş vrea totuși să iei în calcul este că cei mici nu știu cum să facă asta. Uneori nici să identifice ce se întâmplă cu ei, nici cum să ceara ajutor. Cu atât mai mult să spună ce au nevoie.
Aici e rolul meu, al tău, al nostru.
Să fim, înainte de toate, prezenți.
Nu fugi. E înspăimântător pe alocuri însă vei supravieţui.
Ai mai fost pe aici.
Învață-l si pe cel mic, familiarizează-l cu părţi din sinele lui.
Fii.
Uneori e suficient.
Dacă poți, fii bland, calm și disponibil, curios la ce se întâmplă.
Dacă nu poți, e în regulă.
Doar fii cu iubire.
Și împreună veți afla ce e de făcut.
Am scris mai multe despre asta într-unul dintre articolele de la Pagina de psihologie ⤵️
Comentarii