Cine crede în tine?

‘o să ziceți că inventez și că vreau atenție precum  zic părinții uneori despre copii atunci când le este greu cu unele emoții puternice sau cu butoanele apăsate din propria copilărie.

Dar vă zic că sunt iubită și Dumnezeu îmi arată atât de mult asta prin oamenii din jurul meu .

Ieri am avut o ședință de psihoterapie cu o fetiță, care m-a lăsat cu o durere de cap, greață și amețeală de am simțit că am ieșit dintr-un accident.

Ca să îl citez pe Cristi: “ Ce e cu tine?! Zici că ești după o operație pe creier ce a durat 8 ore neîntrerupt?!”

Nu e despre ce a zis sau a făcut acea fetiță, ci despre profunzimea poveștii din spatele tăcerii ei și al mieunatului ce apărea pe alocuri când ceva devenea prea greu de înțeles.

M-am plimbat, am cerut în brațe, m-am plâns, am suspinat și spre finalul serii, am observat în fața blocului un trandafir mare roșu, extraordinar de frumos:” Ce bine ar sta în vaza mea!”, râd cu subînțeles spre Cristi.

2 pastile și un somn odată cu găinile au rezolvat și durerea de cap.

La prima oră, vârtejul emoțional și dorința de a o ști bine pe fetița s-au mai liniștit fiindu-i alături mamei, plângând(-o) alături de ea.

O oră mai târziu, un buchet de trandafiri rozalii și un chip timid îngrămădit în pieptul meu cu un sigur și stângaci (iu)”besc”  mi-au amintit de ce această profesie e atât de valoroasă.

Ei vin spre mine pentru ajutor, pentru vindecare, pentru alinare, pentru a fi auziți, pentru a nu vorbi și a nu mai face nimic, și nici nu știu dacă înțeleg câte schimbă și îmi dăruiesc în schimbul prezenței mele empatice!…

Câteva ore mai târziu, cu zâmbete, încruntări, dezbateri și jocuri, două brațe mici învățau să dăruiască și să se liniștească în cabinetul -laborator ( cum îmi place mie să îl numesc), oftând încă de la început “ Atâta m-am frământat să îți dau florile astea.”

Habar nu aveam că își vor găsi loc mai mulți trandafiri în vaza mea, speciali culeși pentru mine, că voi mânca o căpșună cu pământ cu gândul la cele din spatele casei din deal, unde tata ne trimitea să le culegem, că lacrimile ce le ștergeam alor mei pe când eram în școala primară aveau să mă facă să îmi doresc să fac asta toată viața. Și chiar mai mult decât atât, că îmi va plăcea, că voi face parte din atât de multe familii și că deși nu va fi ușor, va fi cu multă dragoste și pasiune.

Și nu e doar despre darurile materiale pline de recunoștință. Sunt toate îmbrățișările primite la sosire și/ sau la plecare, despre chicotelile pline de inocentă din timpul jocurilor, sunt mesajele de actualizare primite de la părinți, bunici, parteneri, sunt lacrimile vărsate după un (răs)timp de nod în gât, sunt cele rostite pentru prima dată sau ultima dată, sunt toate poveștile ce au intrat în viața mea pentru un timp mai scurt uneori, mai lung altădată, și  pentru totdeauna în amintiri și în suflet.

Habar nu aveam că a salva lumea nu e doar un vis, ci o realitate în care rolurile se suprapun.

A fost un drum lung până aici, m-am rătăcit pe alocuri, am crescut odată cu voi și continui să învăț să fiu.

Când S. a ales să mă întrebe astăzi: Cine crede în tine, Maria?!, am mințit. Am spus de Cristi și Tania, m-am gândit la prietene dragi, însă știam că e mai mult. Nu am vrut să îi ocup timpul cu toți cei ce îmi apăreau în minte și pe zâmbetul din colțurile buzelor.

Toți cei ce vin spre mine și mă primesc cât și cum pot, cred în mine.

Mă repet, dar e necesar: Mulțumesc!