Poezia unei zile

La 5 dimineața e așa liniște că doar foșnăitul hainelor se aude cum se închină noii zile.

Rugăciunea aduce și pace și tihnă, și dă energie părții omenești din mine ce se cerne din nou în gânduri, emoții și trăiri.

Așa se face că ora 6 spre 7, în pași ritmici într-un oraș în trezire, mă găsesc privind la ceasul celor de la amanet și opresc gândul că în fix 2 luni ea împlinește 14 ani.

Dinainte de 8, se intră în roluri de socializare și spre 12 se trag cortinele după actul principal.

Îmi îngheață oasele pe bancă cu puțin înainte ca prietenia să mă ia de mâna la o apă și un capuccino.

Și din nou e 14 şi 15, și iată-mă dinspre dealuri prinsă într-un vortex de confuzie şi angoasă. Slalom printre noi civilizații și noi uși închise și deschise diferit în funcție de statut, se face ora 16.00 și eu oftez pe o masa rigidă unde nu doar uneltele au fost sterilizate de tot ce înseamnă emoţii şi simţire.

E 18 și în uimirea apusului ce întârzie să apară, noi planuri se schițează la gândul orei de vară și la soarele ce își face simțită prezența chiar și în zilele ploioase.

Acum e apus de câteva ceasuri și eu am rămas cu gândul la cele 3 momente cheie ce leagă pentru toată viața trecutul cu prezentul și cu tot ce ar însemna și viitorul: credința din pumnii strânși și palmele împreunate, dragostea și furtuna din îmbrățișare și o parte din mine ce nu mai e decât o rană ce se vindecă și se tot vindecă. Poate în altă zi, în altă poezie voi vedea și cicatricea.