Patul din dormitor

Drumul spre acasă nu mai e același de anul trecut și nici de acum 4 ani de când am decis ca toamna să fie, fără negocieri, timpul cu mama.

Mereu se simte altfel și noi ne (re)găsim diferit.

Brațele ei sunt la fel de călduroase ca în copilărie, deși degetele îi sunt tot mai anchilozate de boală.

Glasul i-l simt mai umil și mai iertător, poate pentru că tristețea mea nu mai este ascunsă de lupte purtate cu măști ale temerilor.

Copacii de la geam sunt mai înalți an de an, și cu toate acestea chipurile vecinilor, cu mâinile fluturând spre trecut sau ascunse, ursuze după perdelele dantelate sunt tot acolo.

Doar noi două, acasă și amintirea unei familii îndoliate au rămas constante într-un tablou mișcător.

Și nu e gaura din perete, rămas fără tabloul primit de tata la fabrica, cea care mă trezește.

Nici măcar cărțile și caietele de școlar înlocuite de facturi, dosare medicale și carnețelele cu numerele de telefon, ordonate în comoda televizorului, nici măcar acestea nu îmi par străine.

Nici dulapul nemișcat de peste 40 ani, ce acum susține doar haine rătăcite ale copiilor și cele de bune ale mamei,… neschimbat în tăieturile laterale.

… patul din dormitor pare să fie ceasul meu deșteptător.

Câte a trăit nu va putea spune nicicând, și îmi pare rău de el.

A avut clipele lui de dragoste și afecțiune, de lacrimi vărsate peste zile însingurate și peste nopți nedormite.

A asistat și a găzduit lupte de dragoste și înmărmuri de frica de a pierde relația.

A lovit copii în joacă și i-a ascuns în ladă alături de păpuși zbârlite și jucării rupte.

Uneori a îmbrățișat și a adormit și câte doi copii odată, alteori cu greu făcea față corpurilor de adolescenți în creștere, tot mai înalți și tot mai solizi.

Dar poate greul la care a asistat și care cred că l-a zdruncinat, a fost cel de a fi un pat de moarte pentru tata.

I-a ascultat ofurile și s-a învinovățit cumplit pentru că nu a fost suficient de moale pentru corpul fragil și plin de răni.

A văzut-o pe ea, aducând mâncare la marginea patului, hrănind cu lingurița, îngrijind omul ce nu și-a lăsat corpul să se îmbolnăvească de teamă că sufletul va țipa, iubitul ce a rănit-o, soțul ce i-a luat viața și a întemnițat-o cu ușa coliviei larg deschisă.

I-a urmărit mișcările și i-a învățat regretele pe de rost, căci bătăile lente ale inimii eliberau rând pe rând câte una, la fiecare ultima zi, ultim ceas, ultim respir.

I-a văzut pe copiii deveniți adulți, înmărmuriți și imaturi la picioarele lui, îmbrățișându-le ca în copilărie când doar acolo ajungeau .

Și acum?!

Acum, în majoritatea timpului, din el se revarsă tot ce a trăit, în sufletul bătrân al mamei, ce în însingurare, îl transformă în companion al bătrâneții.

Și eu?!

Eu rămân blocată cu o plapumă de lână de peste 70 ani de la bunica și o pernă stufoasă în brațe, un dor puternic de mama ce îmi stă alături și tata ce mă așteaptă în pat, să mă întorc la el, la toate umbrele și poveștile spuse și nespuse, trăite sau doar visate.

Cum?!

Aștept să îmi răspundă sufletul, să liniștească gândurile astea ce înmărmurește din nou un corp de mult pierdut, ce nu știu de a fost vreodată al meu.