Grija de sine nu e un moft
- Maria Szabo
- 7 aug.
- 4 min de citit
Ce provocare să ai grijă de tine!
Poate partea cea mai grea din a fi psihoterapeut este grija de sine.
Să am grijă de ceilalți este un dat, un fapt de la sine de înțeles. E ceva familiar pentru care m-am antrenat toată viața.
În schimb, eu cu mine nu e ușor.
E mai mult decât provocator, și realizez cât de surprinzător de asemănător poate fi cu ce simt clienții mei când le cer asta, când îi îndrum în acest sens.
Unelte și metode găsesc și în timpul ședințelor, și în multitudinea de articole și cărți de specialitate. Cred că sunt accesibile, însă nu mereu vizibile. Și asta e valabil şi pentru sprijinul primit pentru a pune în practică: este la îndemână, însă sunt dispusă să îl primesc?!
Doamne, ce înfricoșător îmi pare tot acest proces!
Mă întreb dacă de aici și fuga în dependență de muncă, scroll-urile hipnotizante, tristețea și singurătatea bătrânilor, înțelepciunea și simplitatea întru veșnicie a celor de la sat...
Nu e doar despre mine, despre etapa mea de vârstă, celebra schimbare înspre 40 de ani.
Şi nici despre pașii mei.
....dinspre anii în care trăiam pentru alții, înspre a supraviețui și a fi bine cu mine. ...dinspre modul automat spre burnout și apoi spre a jongla cu ce îmi face bine și ce necesită ajustări în dansul profesiei cu viaţa personală și familială.
Astăzi mă îngrijorează și iau în spate și pe cei apropiați din breaslă ce tot mai des oglindesc și călătoria mea:
“ Nu știu să mă opresc.”
“Aș vrea să pun în practică ce știu însă intru mereu în tiparul mamei mele.”
“Mă simt datoare să fac ceva și când nu mai pot.”
“ Mă simt la capătul puterilor.”
“ Nu îmi place ce devin, ce se întâmplă cu mine.”
“ Mai puțin, și apoi o să îmi iau o pauză.”
Sindromul salvatorului nu e un mit
Cei mai mulți dintre noi am ajuns să profesăm datorită unor alegeri personale conștiente sau de cele mai multe ori inconștiente.
Poate ne-am dorit să salvăm lumea pentru că părea mai ușor decât să îi salvăm pe ai noștri.
Poate am consiliat și am exersat abilitățile de buni ascultători pentru problemele celor mari dinainte de a învăța să vorbim, sau poate am fost părinți pentru frați mai mult decât ne-am jucat și am explorat lumea cu entuziasm.
Sau poate doar ceva din tristețea din colțul ochilor mamei sau din singurătatea tatălui, nespuse și cenzurate ne-au împuternicit să credem că suntem responsabili pentru binele celorlalți .
Ce binecuvântare fiecare dintre acestea!
Personal nu mi-aș vedea viața altfel decât printre oameni, alături de copiii mici și cei mari ce duc vieți de adulți.
Însă în tot acest sens personal și nonsens raportat la grija de sine, unde mă aflu eu?!
Poate nu mănânc ca tata după ce toți s-au săturat, însă mă aleg asemenea lui la sfârșit când toți par liniștiți și așezați.
Poate nu mă sacrific asemenea mamei mele, însă aleg de cele mai mai multe ori precum ea făcea, să ignor ce îmi cere corpul și ce mă face fericită.
Ce am făcut recent pentru mine?!
Nu multe. Dar mai multe decât de obicei.
Luni am alintat plantele din cabinet și am dormit la prânz câteva ore.
Marți m-am plimbat prin ploaie și am băut o limonadă rece la terasă cu o bună prietenă.
Miercuri am acceptat invitația soțului la înghețată .
Astăzi am plâns cu terapeutul meu și am mai descărcat din cele nespuse și bine tăinuite.
Sunt curioasă de ce va veni, copleșită și recunoscătoare pentru ce e acum.
Nu am făcut multe pentru mine recent însă mai multe decât de obicei, și cred că așa am grijă de mine.
Ce ajută fără echivoc?!
În relații, și greul devine mai ușor de dus, și bucuriile observate și trăite mai intens.
Nu ești singura.
Nu sunt singură.
Ambele mi le spun și îmi amintesc că am alături oameni dragi, care mă iubesc și care își doresc să îi primesc în viața mea cu deschidere.
A cere ajutor pare simplu, însă de multe ori e un act de curaj în a fi vulnerabil și autentic, cu ceilalți dar mai ales cu tine însuți.
Terapia personală, supervizarea și intervizarea sunt prioritare în viața fiecărui specialist și asta înțeleg acum mai mult ca niciodată.
Oricât de multe conștientizări am avut în ultimii ani de formare și oricât am reflectat în dezvoltarea mea personală, am rămas cu multe întrebări, cea mai apăsătoare fiind :” Și eu ce să fac acum cu asta!?”
Supervizarea completează mult din cum clienții vin cu un scop în cabinet și nu doar ei sunt beneficiarii terapiei.
Astfel, în supervizare am putut lărgi perspectiva asupra procesului și am putut da zoom in și pe mine atunci când căutăm confirmarea ipotezelor sau disconfortul nu era doar al clientului.
Intervizarea îmi pare cel puțin la fel de grea și provocatoare ca cele amintite mai sus, căci într-o cameră cu mai mulți psihologi, nu e doar despre determinarea becului de a se schimba, e și despre disponibilitatea psihologilor de a se vulnerabiliza atât personal cât și profesional.
Și în cele din urmă, rămâne răspunsul tău la întrebarea: ”Ce ai avea nevoie acum?!”… și să îți dăruiești.
