Semne că Te am

Astăzi am primit în dar o Biblie.

Nu am mai avut niciodată o Biblie în casă, deși acasă la ai mei cărțile de rugăciuni erau constant lângă pat.

Nu știu când m-am îndepărtat și care mi-au fost motivele , dar El nu a mai fost prioritatea mea în gânduri, decizii, suferințe şi bucurii.

Când eram mică , mă mai lua fratele la biserică şi eram cu gura căscată şi capul plecat căutând după sfinți , nume şi caracteristici în diverse colțuri ale bisericii.

La școala aveam o colegă, emblema smereniei şi a simplității, care mă lua cu ea în slujbele de la Paşte. Mi-a arătat un model evlavios prin comportament dar şi un mod eliberator prin cântările bisericești pentru contradicţiile ce le trăiam acasă.

Prin liceu, îmi plăcea să îl gasesc în locuri speciale, departe de oameni. Uneori mergeam în cimitirul orașului cu un pumn de lumânări şi le aprindeam la necunoscuţi. Mă rugam pentru ei sau îi rugam pe ei să îmi deschidă calea spre Dumnezeu.

Alteori vorbeam cu El în gând, sau țipăm şi plângeam implorându-L să îmi dea un semn că nimic nu e fără sens sau fără El.

În facultate, o colegă de la facultate m-a ghidat spre voluntariatul în cadrul Asociației Studenţilor Creștini-Ortodocși din România -ASCOR - şi așa nu m-am pierdut, nici pe mine , nici inocenţa şi puritatea ce o aveam primită în dar la naştere.

Tot în mâinile Lui mi-am aşezat dorinţa unei familii şi în scurt timp l-am cunoscut pe Cristi. Felul în care ne-am găsit la o distanţă de peste 600 km, e începutul unei poveşti ce încă se scrie.

Când veneam la Cristi, prima data s-a interesat de toate mănăstirile pe o arie de 100-150 de km. Puţine dar valoroase, mă revitalizăm cu fiecare plecăciune şi speranța şi credință nu erau doar o iluzie. Erau parte din mine prin El.

...

Poate m-am pierdut când am început să maschez durerea sau când am crezut că pot duce singură tolba mea cu greutăţi . Poate rutina zilelor şi povara nevoilor m-au închircit şi am uitat să mai ridic ochii spre El.

Sau poate am început să mă biciuiesc când am mi-am dorit perfecțiunea şi echilibrul Lui în toate.

Am făcut abuz, am gândit, am rănit, am greșit şi am suferit.

M-am retras cu fiecare nou an şi am ajuns ca cei ce nu cred în El să mă întrebe dacă nu m-ar ajuta să merg câteva zile la mănăstire sau dacă nu vreau să mă spovedesc.

Cu cât prăpastia dintre noi se adâncea, cu atât mai greu îmi era să mă întorc spre El. Şi când simţeam că am nevoie, am știut că nu sunt demnă.

...

Acum câteva luni, când Tania a trecut printr-un incident cu o colegă, Cristi a avut o discuție spontană cu ea despre Dumnezeu. El a îndrumat-o să se roage pentru a-şi găsi liniștea şi ea i-a mărturisit că seara se roagă înainte de culcare. Știind că nu a avut acest model concret, des şi educativ în mine, cu atât mai mult în Cristi care declară că e ateu, mare mi-a fost mirarea să descopăr că trăiesc cu un fals ateu şi un înger al Lui. Am apreciat şi am valorificat acest moment cât am putut de mult, inclusiv pentru mine a fost revelator.

Cam pe atunci am început să port din nou inelul cu rugăciunea inimii ce mi l-am cumpărat acum vreo 5 ani de la o mănăstire din Oltenia.

Am adăugat şi o nouă metanie pe mâna, la care mă descopăr uneori cu rugăciuni mărunte.

...

Acum 3 zile am avut un nou hop într-ale sănătății şi încă ne recuperăm din acesta vorbind despre ce am trăit individual dar şi ca familie , empatizând şi învățând din greșeli.

Când ne-am văzut liniștiti acasă, cu durerea înjumătățită, tot ea a fost cea care m-a întrebat:

-Dar știi cui trebuie sa îi mai mulțumești înafară de tati că a avut grija de tine?

Zic- Da, ție, că ai rămas calmă şi înţelegatoare atât cât s-a putut având în vedere experiența trăită.

-Da, mami, dar să nu uiți de Dumnezeu.

Era în sufletul meu şi îi răspundeam cu recunoștință pentru că m-a purtat pe brațe şi că nu m-a lăsat în prăpastia ce mi-am săpat-o în relația cu El.

...

Marți purtam în piept o inimă albastră din lână, picurată cu lavandă. Şi M. , 5 ani, m-a întrebat:

-Ce e asta?

-Ce crezi, M? fac eu pe logopeda "atotcunoscătoare".

-E o inima. Şi eu am o inima. Iisus e în inima mea.

Atât de puternic au vibrat cuvintele lui în mintea mea toată ziua!

...

Şi astăzi, a venit şi Biblia în dar de la mama lui M. A plecat şi m-a lăsat cu ochii în lacrimi şi pieptul arzând.

...

Mă găsește dimineaţa cu închinăciune, şi constient mă îndrum adeseori să ridic ochii spre cer cu bucurie şi recunoștință.

Aici sunt Doamne! Ştiu că am lipsit, dar atât am putut atunci când nu am mai putut.

Acum pot sta cu ce simt, îmi las gândurile să curgă şi nu-mi mai abandonez corpul şi simţurile sale.

Nu am încetat sa cred în tine deşi Te-am îndepărtat. Te amintesc adeseori în terapii şi Te văd în fiecare om ce îl întâlnesc. Te simt în îmbrățisarea şi căldura copiilor şi ştiu că Tu duci greul durerilor ce se aşeaza în mine la sfârşitul şedinţelor .

Nimic fără Tine, totul prin voia Ta!