Sunt părți pierdute din mine ce nu vreau nicicum să le găsesc.
Nu vreau să le văd, nu vreau să le simt, nu vreau să le accept.
Sunt vise în mine spulberate dinainte de a le glas și cele mai multe din ele implică doar să fiu , să aparțin.
Poate dacă nu speram să fiu un motor în salvarea celorlalți, de mi-aș fi ales o muncă de birou sau de programator, sau undeva unde mă puteam ascunde în spatele biroului 7-8 ore pe zi fără să fiu nevoită să fiu altceva decât ce scrie în fișa postului, poate aș fi trecut altfel prin viață. Ce trist ar fi fost!…
În schimb, ce oportunitate de a completa puzzle-ul personal din fiecare întâlnire ce o stabilesc în cabinet.
Unele curg lin și liniștit, unele mă împing să fiu mai mult în procesul de învățare.
Iar unele, ca cele din ultimile săptămâni îmi apasă butoanele răbdării , empatiei și înțelegerii exact în planurile ce speram să fie bine încătușate și îngropate .
Auzisem acum ceva timp ceva deosebit despre curaj la un podcast cu Gáspár Gyorgy și Mirela Retegan - Antrenorul părinților .
A rămas cu mine faptul că a fi curajos nu presupune absența fricii, dimpotrivă - este strâns legat de frică și devii curajos în momentul în care îi permiți fricii să existe pentru a face loc curajului.
În aceste zile pline, adeseori m-am gândit că nu mai pot.
Că sunt la capătul puterilor.
Că nu o să rezist până la ultima ședință programată.
Că nu voi fi capabilă să dau maximum din ce este necesar.
Că nu voi fi suficient de bună.
Fiecare ședință, cu gândul că aș putea să anulez și să renunț la agenda mea din aceste săptămâni .
M-am certat și m-am blamat din nou pentru cât de prost m-am aglomerat față de restul verii când am avut timp și de mine și de familie, și de prieteni.
Cumva, simțeam datoria morală să nu renunț la ei cum nici ei nu renunță la mine.
Mi-am dat răgaz să fiu cu mine la începutul zilei și asta m-a ajutat enorm să mă reconectez cu gândurile, corpul și senzațiile din el ce spuneau că sunt în prag de bournout sau ceva ce mă pune în pericol.
După fiecare ședință mă încurajam spunându-mi că dacă mai pot una, este suficient.
Abia astăzi , înainte de ultima ședință, am simțit frica. Am simțit că îmi este frică de faptul că puiul mic de 2 ani va plânge din nou. Eram la a doua ședință fără mama, la primele am stat toți 3, cu una în urmă am petrecut doar 10 minute singuri, apoi am revenit la formula de 3 când el a început sa plângă.
Mă speria gândul că voi părea incompetentă în ochii mamei, că nu voi fi suficientă pentru copil pentru a se bucura de jocurile pregătite, că vor ieși din nou la iveală aspecte dinainte de 3 ani ce nu-mi dau pace nicicum.
Nu am anulat deși auzeam acest sfat prostesc constant în mintea mea încă de la prima oră a dimineții.
Mi-am înfruntat frica și colaborând cu încrederea mamei, am reușit să mă conectez cu cel mic în absența ei. 20 minute. Apoi din nou s-a activat în el sentimentul abandonului,dorința de a fi din nou cu mama, spaima că e într-un spațiu nou, ce nu oferă suficientă siguranță.
Mă simțeam terminată psihic , și știam că mai e cineva în cameră cu noi , ce simte la fel ca el.
Și când am început să accept teama așa naturală cum e , să îmi amintesc că e în controlul meu și că nu mă ajuta să o ignor, să o resping, un cântec cu peste 100 de elefanți legănându-se pe o pânza de păianjen s-a născut.
Toți ne-am liniștit și Doamne,ce mi-ai dăruit! Privirea lui senină, felul în care îmi cerea chicotind să îi sărut pumnișorii plini cu creioane, cuvintele stâlcite ce nu erau doar ale lui, erau răspunsurile mele la ce nu m-am întrebat de mult, toate au spulberat teama și au făcut loc curajului de a încerca și de a învață ceva nou.
S- a liniștit el din plâns și am lăcrimat eu zâmbind clipelor noastre în 3.
Commentaires