Desculţ nu îmi place să merg, îmi amintesc mereu de câte se adună pe talpa piciorului şi fiorii ce mă trec în corp sunt de nedescris. Să simt nisipul, să simt pietrişul, să ating marea în imensitatea ei fără a şti că în scurt timp voi face un duş ce mă va elibera de toate, asta înseamnă suicid mental .
Nu ştiu când s-a născut această nevoie de a mă curăţa, amintirile dinainte de 12-13 ani sunt prea puţine.
Îmi amintesc de o zi însorită, în care îl conduceam pe unul din fraţi la gară. A fost un drum nou pentru mine, o mică aventură pe o distanţă de un kilometru şi ceva, în care noi case, noi oameni, noi cotituri mi se arătau. Peste 7 ani, acest drum avea să fie cel care mă reîntorcea în sânul lor şi tot el, în sens invers, mă elibera în lume.
Soarele încă era arzător dar spre asfinţit. Mama şi tata aşezaţi pe bancă, el emoţionat în faţa lor, în picioare. Eu mă aventuram prin apropiere până când mi s-a zis să mă potolesc. Stând lângă ei, în lumina portocalie, M. mă gâdila şi în jocul lui observă că pe gât aveam urme gri. Pe spatele piciorului drept, de asemenea. Râdea amuzat de faptul că tocmai mă spălasem la plecarea de acasă.
Mamei nu îi venea a crede. Mă analizau cu toţii din toate unghiurile până au dat verdictul: "Da, încă eşti murdară!"
Acum ştiu că umilinţa de atunci nu era doar despre slabele mele abilităţi în a mă îngriji singură, cât despre acest sens multiplu al cuvântului "murdară".
Câţiva ani mai târziu, băile erau tot mai lungi şi tot mai dese, zilnic, inconştient preocupată de posibilitatea că aş putea fi evaluată din nou , de ei sau de alţii. Oricum o făceam, ceva era greşit.
O a doua amintire este tot la sfârşitul unei zile toride, când am cerut un prosop curat, şi atunci am avut o întreagă teorie (nu mai ştiu de cine era ţinută) despre cât de nocive pot fi cele 3 duşuri zilnice. Căzusem în altă extremă şi eram din nou în lumina reflectoarelor. Ce ciudate sentimente!
Mai târziu în facultate, fetele din cameră au fost pansament pentru răni, mai cu glume , mai cu farse, mai cu ascultare şi empatie, însă era de ştiut că eram în stres şi alertă când perfecţiunea curăţeniei nu se plia pe nevoia mea de a mă simţi în siguranţă.
Când pragmatismul lui Cristi s-a întâlnit cu nesiguranţa mea emoţională şi nevoia de a controla ce e controlabil, atunci m-am ars cu adevărat de propriile alegeri şi m-am descoperit într-un proces de desensibilizare în raport cu curăţenia din casă, cu vasele din chiuvetă, cu limitările mele umane, inclusiv în aspecte ce păreau în control. Tania m-a ajutat şi m-a activat cel mai mult, reluând conştient momente din propria copilarie, şi mi-am dat voie să.
Acum câteva săptămâni purtam o discuţie cu o prietenă despre sinele personal. Ascultând-o , am observat că omite aspecte din sine în procesul de autoanaliză, şi că o face natural în baza a ce a trăit până acum. Personal, am parcurs acest exerciţiu de mai multe ori: să fiu atentă la cele 4 laturi – gânduri, comportament, emoţii, senzaţii, ce ştiu despre ele în relaţii, dar nicicum nu am îndrăznit să mă gândesc unde sunt pe minus şi unde supracompensez.
Discuţia cu ea a născut în mine o nouă conştientizare: ce rar şi ce puţin îmi dau voie să mă simt. Prea puţin spre mai deloc.
Când am o durere fizică- o migrena sau ca atunci când mă durea măseaua, sau când îmi simţeam stomacul chinuit în lanţuri- ce puţin stăteam cu asta. Îi şi spuneam lui Cristi, care se alertează la fie ce bătaie mai puternică a inimii, că sunt mândră că nu mă opresc să stau cu durerea, ci o ignor sperând să treacă de la sine. Că aşa evit momentele lui de panică, că aşa nu mă gândesc la moarte, că așa trăiesc intens. O altă iluzie, evident. Dintr-o extremă în alta, noi doi din nou ca doi magneţi. Nu iau pastile decât în ultimă instanţă, nu merg la doctor decât când e urgenţă, şi la urgenţă ajung pentru că el mă ia de mână şi nu mă lasă. Ignor , refuz conştient să mă opresc din rutina activităţilor de acasă sau din cabinet, pentru că nu m-am prioritizat nicicum , niciodată. Odată cu formarea şi cu terapia personală, am învăţat să pun pe pauză ce fac şi să fiu atentă la ce gânduri îmi trec prin minte, cum mă simt emoţional, dar planul senzaţiilor a rămas mereu în plan secund.
Când mă simt, foarte multă durere revine, incoerenţă între aşteptări şi realitate, nesiguranţă şi lipsă de protecţie.

Să scriu despre asta e tare greu.
Mental se scriu articole zilnic. Emoţional nu e uşor pentru că deschid subiecte tabu ce nu au depăşit nicicând acest prag.
Să scriu e vindecator dar uite că şi acum îmi e mai comod să trag spre neschimbare, decât să accept că nimic nu e controlabil. Şi totuşi continui să scriu, să mă vulnerabilizez, să mă arăt altfel decât se vede cu ochiul liber, pentru că asta mă însufleteşte şi mă face să fiu reală.
Corpul meu e sătul până peste cap.
Mult timp am dat vina pe trocul din copilărie cu pâinea proaspăt crescută, am condamnat proastele obiceiuri, am responsabilizat oameni din jurul meu pentru greşelile mele, am blamat lipsa timpului pentru a avea grija de corp.
Astăzi mă trezesc atentă la senzaţiile ce mi le transmite corpul meu. Îmi simt corpul greu , adâncit în spuma saltelei, simt mirosul lui masculin după un somn adânc, îl văd zâmbindu-mi somnoros, aud forfota oraşului şi porumbeii înfometaţi de pe pervazul geamului. Stomacul îmi e cât un pumn de uriaş, şi mă doare pielea pe mine. Mă cutremură fiecare senzaţie şi alunec repede spre telefon să mă deconectez de la tot ce simt. Aşa e dimineaţa. Uneori reuşesc să prelungesc starea de a sta cu mine timp de câteva minute bune, alteori doar fracţiuni de secunde. Alteori deloc.
Nu am stare să mănânc, şi nici să gust apa. Nu am suficient control în a savura o bună prăjitură, sau o banană răscoaptă. Nu stau cu asfinţitul, nu mă pierd în munţii din zare. Nu ascult muzică bună, uneori nu suport să fiu atinsă.

Îți sunt recunoscătoare pentru că mă însoțești în călătoria mea!❤️
Mulțumesc!🤗
E minunată vulnerabilitatea pe care ne-o oferi, e un dar prețios! Mulțumesc