Vasul meu din mozaic

Unde ne aflăm astăzi pe axa timpului?

Suntem prinși în capacanele trecutului şi ne lăsam purtați din nou şi din nou prin durerea deconectării de cei dragi? Poate alegem o anumită amintire care este atât de dureroasă încât ne ţine captivi în a ne bucura de viață, de complexitatea ei.

Sau poate suntem atât de focalizați să ajungem la orizontul ce ascunde comoara eforturilor zilnice , ale sacrificiilor financiare şi materiale .

Sau poate suntem asemenea hamsterilor ce aleargă pe roată şi nu ne putem bucura de acum şi aici pentru că trecutul ne umbrește orice urmă de speranță şi de credință în raport cu ce ar putea aduce bun şi cu folos, în cele din urmă...

Oricum ar fi, aceste piese din mozaicul colorat al vieții noastre sunt doar cioburi atât timp cât nu le găsim utilitatea şi sensul pentru vasul în care ne purtăm emoțiile , gândurile , senzațiile corporale.

Eu simt uneori că viaţa mea se scurge fără sens, prin rutina activităților zilnice.

Alteori , prea plinul timpului cu mine nu mă lasă să mă bucur cu recunoştinţă.

Sunt arareori în echilibrul celor două , şi asta face ca viaţa să fie frumoasă şi captivantă.

Să fii conștient şi conectat e peste tot. E noua modă, creată de necesitatea timpurilor trăite.

Ce presupune asta?- încă sunt în căutare de răspunsuri.

Pentru a fi conștientă de sinele meu şi pentru a fi conectată cu mine presupune în primul rând să stau. Să stau cu mine. Să respir şi să fiu atentă la cum se mișcă abdomenul sau pieptul meu în timpul inspirului şi al expirului.

Să simt cum se simte corpul meu . Unde mă doare, unde e plăcere, unde e tensiunea şi cum e confortabil pentru aceste părți din corp, dar şi cum se împăca una cu cealaltă.

Să îmi definesc emoția prezentă . Să îi dau un nume, să îi dau un sens , şi să o îmbrăţişez în acceptare chiar dacă nu aduce zâmbete pe chip şi liniște în corp, ci tunete şi fulgere în întregul meu.

Şi în timp ce stau cu mine, cu corpul şi cu emoția mea , pot observa ce gânduri mă acompaniază? ! Unde îmi zboară mintea în timpul furtunii? Pot observa gândurile , amalgamul de gânduri despre școala copilului, chiuveta cu vase, lista de cumpărături, ratele de la bancă şi toată celelalte …le las să treacă rând pe rând şi eu mă întorc consecvent la mantra mea despre aici şi acum : "Respir- pieptul meu se mișcă. Corpul îmi este agitat şi simt …"

Mantra mea e însoţită de rugăciunea inimii. Când am auzit prima dată de ea – Doamne, Iisuse Hristoase,( în inspir), miluieşte-mă pe mine , păcătoasa! ( în expir), greul meu s-a împuţinat, şi nu m-am mai simţit singură în mulţimea de oameni.

Când fac asta, linişte se aşterne în mine.

...

Îmi e tare greu să stau. Să încetinesc cu adevărat ritmul activităților chiar şi pentru câteva secunde . Pentru că atunci când o fac, atâtea aspecte ies la iveală şi mă sperii. Acești pași simpli îmi permit să fiu conștientă de mine şi să îmi fiu alături .

Atunci când reușesc, comportamentele mele sunt în acord cu gândurile şi emoțiile mele. Iar simțurile mele sunt mai ascuțite ca niciodată.

...

Zilele trecute discutam cu o adolescentă despre emoții şi gestionarea lor. Mare i-a fost mirarea să afle că am avut un comportament similar cu al ei în gestionarea furiei, atunci când Tania era mică şi eu eram la capătul puterilor, atât fizic cât şi psihic.

Furia. Emoția ce nu avea logică în ochii alor mei şi totodată o găseam în ei mai des decât intenționau. Ea o manifesta prin lacrimi, critică şi autosabotare, el prin dependenţe , agresiune şi o altfel de autopedepsire . Ce a rămas cu mine a fost: furia nu este o emoție acceptată, şi dacă prin absurd , apare, aş face bine să o maschez . Asemenea adolescentei, nu am vrut să se vadă, nu am vrut să stau cu ea, o descărcam fizic prin gesturi de presiune corporală sau asupra lucrurilor. Nimic grav. Aparent, totul în control personal, mascat pana la capăt. Şi cu toate acestea, rămânea în noi două sentimentul rușinii şi al dezamăgirii personale , al autosabotării.

Astăzi, când îmi e rușine cu mine, stau. Stau şi caut pe axa timpului patternuri comportamentale sau reacții emoționale învățate inconștient. Le aduc în conștient , uneori cu dificultate şi cu durere, alteori fluid şi limpede ca rugăciunea inimii. Mă eliberez de ele când stau cu ele şi le dau voie să existe cât au nevoie.

...

Dar sunt şi momente, când nimic din ce am scris mai sus, nu funcţionează.

Când nu pot fi nici eu resursă pentru mine, aleg să primesc darul relaţiilor.

El a supravieţuit dar a şi înflorit prin asta.

Îmi amintesc că aveam 5-6 ani când m-a luat cu el la lucru. Cămaşa proaspăt călcată, pantalonii la dungă, pălăria neagră ce ascundea părul negru şi des, un zâmbet larg pe faţă şi ochii de copil năzdrăvan- acestea îmi erau familiare şi îmi dădeau confort. Restul era un mister ce dezvăluia cu fiecare pas alt om în corpul lui de tată. M-a plimbat prin fabrică, m-a arătat tututor cu mândrie şi avea grijă să nu rateze pe nimeni în salutul vesel şi un cuvânt de bine. Am plecat cu îndrumarea să tratez cu respect oamenii, indiferent de statutul social şi cu morala "Capul plecat , sabia nu îl taie!"

Mereu am crezut că cea din urmă presupune să fiu umilă, să renunţ la binele meu pentru a menţine o relaţie în termeni buni. Asta mă consterna şi îmi părea de neacceptat. Retrăind această amintire, am înţeles cu adevărat sfatul lui.

Dragă tată, că bine zici!

Pornind spre ceilalţi cu braţele deschise, cu curiozitate şi blândeţe, nu va fi loc de luptă, ci de armonie şi bucurie!

Am fost orbită de durere , dar acum te văd cu adevărat!

Mulțumesc.