Eram prin clasa a noua, când m-am izbit zdravăn de pragul de sus.
Aveam peste greutatea normală vârstei mele și ca și în anii precedenți, sportul nu fusese pasiunea mea.
Doamna Zoe era vecina noastră de la 3. Ne știa de mici, când ne număra pașii prin casă și îi atenționa pe ai mei despre asta cu clasica și furtunoasă bătaie în calorifer.
Când ne întrevedeam în fața blocului sau pe scări, mereu îmi părea atipică, nonconformistă datorită stilului vestimentar și al felului în care se machia.
Nu era clasica doamnă de oraș cu fusta până peste genunchi și părul scurt și permanent. Pantalonii erau colorați și dungați, eșarfele ei mari aruncate peste umăr și bluzele hawaiene erau, evident, din alt tablou.
Să nu mai pomenesc de felul în care vorbea căci acolo nici pe atât nu era de-a locului.
Astăzi realizez că mă asemăn ei în multe și asta mă face să privesc cu alți ochi ciudățenia ei ce speria și dezgusta pe alocuri .
La liceu a fost rândul meu să îmi fie profesoară de sport, după frații mei .
De departe era evident că sunt sub nivelul clasei la sport, și nici măcar la simplele exerciții pe saltea nu excelam.
Și totuși când a trebuit să ne evalueze, printre 8 și 9 împărățiți în stânga și în dreapta, mie mi s-a alocat un 10. I-am cerut explicaţii, cu lacrimi strânse ca un pumn în gât, şi răspunsul ei specific a fost cireaşa de pe tort :"De Kiki-Riki-Miki!"
Nu era primul primit pe ochii mei frumoși , blajini și albaștri.
Însă de față cu toată lumea, m-am activat și m-am revoltat pentru impertinența ei de a mă nota cu 10 când evident alții meritau această nota mai mult decât mine. Am solicitat expres să fiu notată cu cât merit.
Cred că am spus tot ce mi-a venit la gură, gândite și negândite, prezente și revoltate pentru alte nedreptăți avute, căci seara ne-am trezit cu ea la ușă.
Nu era nici despre robinetul lăsat pornit peste noapte, și nici despre mersul nostru zgomotos de normal prin apartamentul tip vagon.
Era despre ieșirea mea de la sport.
Prin crăpătură ușii am auzit doar mici fragmente despre “ajutor” și “să mi se bage mințile în cap”.
Nu au stat mult să dezbată, căci cred că, în șocul ei, nici mama nu prea a avut multe de zis.
Notele erau importante, orice medie bună ridica media finală și asta era garanția către o facultate de stat la buget.
Nu îmi amintesc multe despre discuția cu ai mei, însă încă resimt zbuciumul acelei adolescente.
Astăzi încă își cere drepturile.
Încă e dezamăgită de oamenii care aleg calea ușoară deși este greșită.
Este consternată și înfuriată de superficialitatea cu care sunt tratate sufletele omenești și lipsa de respect în fața diferențelor.
Încă plânge în hohote ca în acea noapte de toamnă în care lumea ei s-a prăbușit la acel 10 nemeritat.
Astăzi încă nu primesc zece fără eforturi și la fel ca atunci mă forțez să merit chiar și când nu e nevoie.
Astăzi o înțeleg și am compasiune față de adolescentă de 15 ani ce plângea pentru toate nedreptățile trăite până atunci și pentru când dreptatea nu a avut niciun cuvânt de spus.
E revolta ei, cu trâmbițe și marș milităresc pentru anii în care cei ce erau datori să o ocrotească nu au putut face mai mult.
Astăzi o înțeleg pe Zoe în gestul ei bun și grija față de mine.
Cred că despre asta a și fost indignarea mea de atunci și de acum : cum să primesc grijă și bunătate, doar pentru mine fără să mă simt responsabilă de cei din jur?!
E o lecție ce merit să o învăț din nou și din nou, stând cu ele: copila de 2-3 ani, cu adolescenta rebelă și cu tânără naivă.
Comments