
Weekendul trecut l-am petrecut în Bucureşti, la Conferinţa Internaţională “Another chance to be real” organizată de International Masterson Institute.
M-am înscris încă de la sfârşitul lunii august atrasă de participarea co-fondatorului Programului de educaţie parentală Cercul Siguranţei -Bert Powell, acest om atât de simplu şi umil! Ce fascinant de liber stătea singur cu un bebeluş de câteva luni, oglindind emoţiile lui, comportamentul lui; îi era alături în absenţa părintelui preţ de câteva minute.

Ştiind câte activează în mine astfel de momente, am ştiut că va fi o ocazie minunată să îl cunosc în persoană şi să îi povestesc despre ce impact a avut asupra mea programul creat de el, Kent Hoffman şi Glen Cooper.
Până am urcat în avion, cu câteva ore înainte de începerea primei prezentări, nu ştiam nimic despre ceilalţi participanţi, şi uşor stânjenită, recunosc că nici numele conferinţei nu mi-l aminteam bine.
Acum, privind retrospectiv la tot ce am trăit şi am descoperit în aceste 3 zile intensive, realizez că inconştient am ales să ignor tema principală: şansa de a fi autentic. Oportunitatea de a găsi sinele real, mascat de toate mecanismele de apărare învăţate de-a lungul timpului!
Doamne, ce greu e! Ce efort continuu în a fi prezent şi real, în complexitatea valorii infinite cu care ne naştem!
De altfel, această conferinţă a venit cu daruri multiple atât în plan profesional, cât şi personal. Am legat noi prietenii, altele s-au sedimentat învăţând să primesc ajutor, iar Bucureştiul mi s-a arătat altfel- plin de viaţă şi potenţial, cu mult diferit de cel de acum un an jumătate când o vizitam pe mama în spital.
Noaptea dinspre duminică spre luni m-a găsit în zbor spre ai mei, cu lacrimi în ochi pentru toate părţile mele pierdute în toţi aceşti ani, însă şi cu dorinţa intensă de a relua programul Cercul Siguranţei. Căci speranţa şi potenţialul unei schimbări şi a unui trai mai bun cu sinele nostru şi al relaţiilor părinte-copil şade în noi, adulţii.
…
Astăzi, încătuşată de răcoarea dimineții de toamnă, oscilam între a fugi către mormanul de sarcini aşteptate în cabinetul şcolar şi a savura, fără căşti, cu paşi ritmici drumul spre o nouă zi. Cred că arătam cel puţin haios în jocul meu de a mă ţine prezentă şi a evita capcana rutinei zilnice.
Din spate, mă strigă ea, verificând dacă sunt noul consilier şcolar al liceului. Pare că nici ei nu îi vine a crede că m-a abordat, căci ce să vezi, şi în ea e o joacă despre a fi real şi totodată de a fi pe placul şi nevoile părinţilor. Acordăm programul meu cu orele ei, ca în tocul uşii să decidem că doar pauza mare ar face posibilă o întâlnire.
Mă lasă cu “E posibil totuşi să nu vin…”, şi îi răspund cu un zâmbet şi “Vezi cum te simţi confortabil!”
Mi-a fugit gândul la ea din când în când, meditând la cât curaj a avut şi cât de greu cred că i-a fost.
Înainte de pauza mare, am deschis uşa larg, să ştie că o aştept. Asta îmi doream eu: să o văd, să o ascult, să o ajut. Însă nu era despre mine.
Curând a apărut.
Nu au trecut multe minute până să se deschidă, şi ochii să se înroşească.
Nu a fost mult până a punctat pe scurt ca într-o listă de cumpărături golul se aşează în ea, tot mai adânc, tot mai întunecat, tot mai singur. În emoţii, în alegeri, în a fi ea, cea reală cu valoare infinită pentru această lume mare ce o aşteaptă să rupă funia.
O auzeam pe ea, dar mă vedeam pe mine la vârsta ei, cu 30 de ani în urmă: fără glas, cu o stimă de sine în continuă scădere, făra șansă de a fi ascultată cu adevărat.
Îmi fugea gândul din când în când să o salvez, să o învăț ce să facă din tot ce eu nu am făcut.
Și apoi, în miimea aia de secundă, întorcându-mă la ea, am ascultat-o cu adevărat.
… doar să stai.
… să stai cu copilul tău încercând să îl asculți și să îl oglindești în durerea sau în bucuria lui, cât să știe că nu e singur. Și nu te grăbești niciunde.
Nimic nu e mai important pentru tine decât să stai cu el și asta să se reflecteze în stima lui de sine.
E “aurul tău de 24 de karate “ , cum povestea cu emoție Ana Băiescu la workshopul ei “ Arta de a fi părinte conștient”.
…
Acasă, am aşteptat cu sufletul la gură să o întreb despre cum se simte şi cum a fost ziua ei.
Nu am stat mult împreună căci ce multe mă presau să le termin.
Seara, prin crăpătura uşii m-a văzut cum lucram la articol și m-a întrebat şugubăţ ” Nu vrei să îţi arăt Asia pe hartă?!”. A venit încântată cu globul în mână, mi-a povestit tot ce a învăţat nou, privindu-mă din când în când cât să se asigure că sunt atentă la ea şi mă bucur alături de ea.
“Acum sigur va vrea şi tati să mă asculte.” Şi pleacă zâmbind.
…

Comentarios