Când aveam vreo 13 ani, şi acasă era greu, am primit libertatea plimbărilor singuratice şi liniştea cimitirului ortodox din Dorohoi.
Îmi amintesc cum mă opream întâi la biserica de lângă liceu, trăgeam speranţe să nu fie mai nimeni, şi îngenuncheam şi îi vorbeam. Nu mai ştiu ce îi ziceam, dar El era un bun ascultător.
Cumpăram câteva lumânări, şi continuam discuţia până ajungeam în cimitir. Nu ştiam decât vreo 2 morminte, şi niciunul nu era din familia mea. Însă din mănunchiul de ceară, mă opream la cele ce mă strigau cu ceva din detaliile mormintelor. În liniştea din cimitir, aveam o voce ce se auzea cristalin, încă de la primele cuvinte. Toţi ai mei bunici şi nu numai, erau la sat, undeva în vârf de deal, unde îmi pierdeam anonimitatea în curiozitatea bătrânilor.
14 ani mai târziu, m-a sunat mama pe la sfârşitul lui noiembrie să mă anunţe că tata nu o mai duce mult. Din primăvara în care ne vizitase şi îşi cumpărase butuci de vie şi până la acest telefon slăbise mult şi tratamentul era în van. M-am grăbit să îl văd şi am sperat ca şi la tatăl lui, că va stârni catârul din el să câştige… acasă mă aştepta o mână de om, adâncit în pat, cu privirea pierdută şi cu visele scurse în lacrimi. Mama mi-a dăruit posibilitatea de a-mi lua “La revedere”, de a primi un ultim sărut părintesc pe frunte şi de a-l ţine în braţe cu inima pulsându-i slab şi rar. Acum înţeleg şi văd ce dar minunat mi-au oferit amândoi, căci telefonul a sunat din nou pe când cumpăram decoraţiuni de Crăciun, de data aceasta să mă cheme să îl conduc pe ultimul drum.
Sub trei straturi groase de pături şi plapume, un tremur oribil m-a ţinut ca -ntr-un coşmar câteva zile.
“Nu e loc pentru adio...
-Tata, m-a sunat mama și mi-a spus să vin acasă.
-
-Să îți spun "Adio", te-ai hotărât să pleci...Cum așa?!De ce?!
-
-Bine, vin, poate te fac să te răzgândești.
...
Și totuși, cum să intru în casa copilăriei mele și tu să mă aștepti atât de rece? Rece, tăcut și încruntat. Cu ce te-am supărat?..Bine, recunosc- iartă-mă, nu am reușit mereu să te înțeleg, să te accept așa cum ai facut tu cu mine. Dar nu pot să te văd așa.
...
Se aud oameni plângând. Acolo, în sufragerie, unde știu că și tu mă aștepți.
Mi se spune să fiu puternică, că e necesar să te văd.
Simt că mă sufoc, aerul nu mai e suficient pentru durerea ce mă învăluie. E atât de ostenitor momentul revederii...
-De ce te încăpățânezi? Spune ceva, orice! Poți să mă ocărăști, să te repeți cu regulile de circulație, cu prelegeri despre cât de răi pot fi oamenii, sau despre cum poți omeni.
-
Hai, parcă mi se pare că te văd oftând... și totuși nu mai poți rosti nici măcar un cuvânt... Știu că îți e greu, însă, dacă vrei, măcar dă-mi sărutul tău părintesc pe frunte și apoi... Altfel, nu pot să îți zic nici "Pe curând!".
...
Timpul se scurge și cea mai emotionantă cântare bisericească ți se cântă ție. O asculți??!
E un drum bătătorit cu vise, lacrimi și speranță, pe care acum îl parcurgi în sens invers. Pleci și rupi cu tine fiecare strângere de mână, întristezi zâmbetele oferite.
"Gata, acum e momentul, apoi nu vei mai avea ocazia!"
-Tata, te privesc și știu că și tu te uiți în ochii mei. Ești obosit și te înteleg. Încerc să accept că e ultima îmbrățișare, dar vreau să cred că rămâi cu mine...Sărut-mâna, tată! Iartă-mă că nu te-am înțeles.”
Text postat în 24 decembrie 2013 , scris în 19 decembrie, în lacrimi în călătoria spre casa părintească
…
Acum o lună, ne-a chemat tatăl lui să ne luăm “La revedere!”.
Eci l-a aşteptat zilnic la spital, i-a dat răgaz să spere, să ierte. După mult timp i-a fost un tată ascultător şi răbdător, şi l-a lăsat să îşi plângă durerea aşa cum nu a avut şansa cu mama lui.
A rezistat aproape 3 săptămâni, timp în care teama, învinovăţirea şi ruşinea s-au adâncit în el ca un frig năprasnic. Nimic din realitatea faptelor nu era suficient cât să îi spulbere neputinţa, şi să facă loc împăcării. Noi eram motivarea lui de a se ridica din pat, Eci era motorul lui de apartenenţă şi de linişte de la ora 15.00. A simţit şi a ştiut că în curând nu va mai fi copilul lui, nu va mai fi copilul nimănui.
Durerea l-a scos pentru prima dată din singurătate şi astăzi îl învaţă importanţa relaţiilor.
…
Din ziua în care eu l-am vizitat şi până l-am condus la groapă, un sentiment profund de cădere în gol spre o mare de tristeţe m-a imobilizat.
Privind retrospectiv, nu îmi amintesc nimic de după înmormântarea lui tata. Mi-am amorţit bine simţurile şi m-am lăsat spre fundul mării zi de zi, clipă de clipă crezând că asta e viaţa, sperând că durerea nu se va mai simţi.
Comentarios