Dulce amărui

Când am primit pachetul de la ea, cumva şi parfumul casei părinteşti s-a simţit imediat ce l-am luat în braţe. L-am ciunţit chinuindu-mă să îl deschid, şi am fost cu atât mai curioasă cu cât mă încăpăţânam să îl deschid cu mâinile goale. O mulţime de amintiri m-au trecut ca un fior prin fiecare celulă a corpului, şi când am văzut găletuşa reciclată de plastic, m-am simţit din nou în bucătăria ei, aromată şi iubitoare.

Am lăsat caietul completat pe birou, şi dintre cele îngrămădite în cutie, m-am oprit asupra felicitării scrise cu mânuţa ei “Pentru fetiţa mea” şi dulceaţa de cireşe amare. Cu toată dragostea ei, în ambele.

Şi timpul s-a oprit în loc, şi eu eram din nou în braţele ei, o copilă sensibilă şi extrem de dependentă de toată atenţia ei. Iar acum, nu mai era nimic între noi două, ea îmi era mamă şi eu mă simţeam centrul universului ei.

  În dulceaţa mamei nu e doar zahărul din comerţ, cireşele amare şi coaja caramelizată de lămâie. În ea e  amintirea naşilor ce stăteau la masa din sufragerie ce părea să acopere tot spaţiul, savurând în lumina aurită a soarelui din căniţele de muzeu din vitrină, fiecare cireaşă. Un răsfăţ înecat uneori în apa rece, un tablou înrămat pentru o viaţă!

Tot în ea e stratul de clătite, uriaș prin ochii mei de copil, ce ne aşteptau în bucătăria parfumată la ceas de seară.

În ea sunt zâmbetele mamei de recunoştinţă că ne are, că ne vede satisfăcuţi de munca şi efortul ei, că poate da ce nimeni nu o poate îngrădi sau condiţiona.

În ea sunt mâinile ce le-au ales şi le-au spălat, le-au sortat şi le-au dat sens şi valoare dincolo de rodul unui pom, aşa cum în noi a sădit cu dragostea ei, ce numai o mamă poate, cu sacrificii şi jertfe ce le-ar repeta dacă ar avea acum de ales.

Preţ de câteva ore bune, nu m-am încumetat să deschid caietul -Mama, povesteşte-mi despre tine!( https://bookzone.ro/carte/mama-povesteste-mi-despre-tine-narcisa-suciu )

L-am cumpărat cu gândul că o va ajuta să ţină un jurnal al gândurilor ce nu îi dau pace uneori noaptea în casa goală, şi că o va ghida şi spre momentele plăcute, îngropate acum de singurătate.

Apoi, văzând cât a emoţionat-o să îl primească, am ştiut câte am uitat din ce mi-a povestit pe parcusul anilor; şi eu am nevoie de el, de scrisul ei, de amintirile ei şi ale noastre. De asemenea, mi-a fugit gândul la Tania, care are toate articolele de pe blogul vechi-https://amicmaria.blogspot.com/2014/05/un-alt-inceput.html, şi de aici, însă cum îşi va aminti de buna când ea nu va mai fi!?...

Dulceaţa de cireşe amare a fost liantul către a intra puţin în povestea ei: mama când a fost nepoată, fiică, prietenă şi adolescentă, soţie şi iubită.

…

Tata nu mai povesteşte de peste 10 ani, nu mai deapănă amintiri pe colţul patului reglându-şi ceasul îngălbenit de timp.

Nu mai oftează, nu mai ţine prelegeri despre a fi cumpătat şi despre simplitatea vieţii de la ţară, nu mai oferă sfaturi bazate pe greşelile lui şi nici nu mai ocărăşte risipa şi bucuriile trecătoare.

Tata nu mai poate ţine un jurnal despre cei de peste Prut, despre năzbâtiile copilăriei lui sau despre cum a fost viaţa cu mulţi fraţi, multe neputinţe în atâta avuţie de pâmânt. Nici prin viu grai, nici în scris. Prima se mai aude în răbufnirile mele vulcanice şi în blândeţea ce mă cuprinde în terapie, a doua o mai găsim pe spatele fotografiile franjurate, în gânduri şi emoţii rimate de pe timpul când avea timp de copilării.

...

Timpul nu stă în loc pentru niciunul dintre noi şi e atât de trist să credem că avem timp. Că avem timp să stăm mai mult cu copiii, să vorbim mai des cu părinţii sau cu fraţii, să ne ocupăm mai mult de prieteni, să călătorim şi să ne bucurăm de viaţă.

Cândva tata mi-a spus că Dumnezeu ne dă tuturor la naştere un ghem de aţă, rostogolindu-ne odată cu el în lumea asta mare. Unii primesc un ghem mai mare, alţii mai mic, însă niciunul din noi nu ştie când ne vine sfârşitul.

Nici eu nu am ştiut că butucii lui de vie cumpăraţi de la Lugoj se vor ofili odată cu el pe patul de spital, şi visele lui vor apune mult prea devreme.

Nici eu nu am ştiut de mine cât să îl ascult cu adevărat înainte să îşi piardă graiul.  

Astăzi şi el e în dulceaţa de cireşe amare, mândru de ea văzând-o fericită cum şi-a dorit şi nu a putut să fie uneori cu el, viu prin tot ce scriu ghidată de amprenta lui.

Aş vrea să cred că mai e timp pentru toate, însă doar El poate şti cu exactitate.