3zile, 2 ore și o clipă

În urmă cu 3 zile

Aș vrea să zic atât de multe și totuși ce puține cuvinte îmi găsesc . Căci așa cum Cristi îmi zicea uneori-“ajungi să mă înțelegi cu adevărat când nu mai e nevoie să spun nimic “-și liniștea mea e la fel de grăitoare.

Pe mama au luat-o durerile puțin după miezul nopții, duminică spre luni. În firul poveștii ei, mereu menționează că am fost mult așteptată și că ea a fost la un pas de moarte, pregătită să renunțe la ea pentru mine (cum abia acum realizez că a fost tema centrală a relației noastre).

Tata ar fi băut de bucurie și în stilul lui caracteristic, ar fi sărbătorit bucuria venirii mele plângând și glumind cu asistente, doctori, trecători necunoscuți.

În 37 de primăveri (cum ne urau cândva părinții ), ce multe am trăit și ce puține am învățat.

Ce mult timp a trecut și ce puțin am trăit.

Cât de multe am studiat și ce puțin am reușit să aplic, să conștientizez, să iubesc.

Cu 2 zile înainte să schimb numărul anilor, o durere cumplită de cap mă ia și o pun pe seama tensiunii și a cafelei: că na, după o vârstă ( habar n-am care), toate încep să doară.

Însă când durerea nu se lasă cu nimic, și lacrimi curg șiroaie pe obraz, înțeleg că e din nou despărțirea ce apare an de an la aniversare- despărțirea de mine, de tot ce a durut și nu mai poate fi reparat, de tot a fost necesar și nu s-a găsit, de tristețea copleșitoare ce astăzi e doar o umbră a ce ar fi putut fi și eu nu aș mai fi cea de azi.

… astăzi nu m-au mai trezit nici mașină de gunoi și nici camioneta cu fructe și legume .

Astăzi valurile au lovit malul, ritmic și puternic cât să se simtă inspirul și expirul totuna cu ea, cu marea. Că bine preconizam la o ședință de arterapie cu colegele: în mare mă înec și mă ascund cu toate ale mele. Mă încarc și mă descarc cât să am suficientă deschidere să mă arăt când sunt izbită de nevoile vieții și revin pe mal.

Acum 2 ore

Astăzi nu îmi îndrept gândurile nici spre amintiri și nici spre speranțele și visele pentru ce vor fi să vină.

Astăzi și aici, la apusul zilei și totodată la apusul celor 37 de ani, aș vrea să dau glas recunoștinței cuprinde acum și aici .

Mulțumesc, Doamne pentru viață, pentru respir și pentru bătăile inimii asupra cărora încă învăț să mă opresc să le ascult.

Mulțumesc pentru tablourile ce le pictezi clipă de clipă pentru mine cu dragostea ta infinită și eu încă evit să le privesc.

Mulțumesc pentru toate hopurile ce mi le pui în cale pentru a mă ocroti, știind ce am nevoie în răzvrătirea și în nebunia mea.

Mulțumesc pentru mama ce mă iubește și îmi poartă de grijă ca la începutul facerii mele și acum îmi și arată asta cu tot sufletul ei.

Mulțumesc pentru frații ce încă mă ocrotesc  ca și cum ar fi uitat că anii au trecut peste noi și eu nu mai sunt de mult “a mică”.

Mulțumesc pentru fetița ce așteaptă pupicul de “Noapte bună!” și e mai mult decât am îndrăznit vreodată să te rog să fie.

Mulțumesc pentru soțul meu, iubitul meu, prietenul meu, prin care îți oglindești atât de des smerenia, bunătatea și dragostea îndelung răbdătoare.

Mulțumesc pentru pielea arsă de soare, pentru sarea ce se scurge din păr, pentru râsetele în hohote și lacrimi înnodate sub gât .

…pentru cântecul cicadelor, dansul pescărușilor și povestea nesfârșită a mării.

…pentru toți cei ce mă poartă în gând, în suflet și în rugăciune.

Acum, aici.

Mulțumesc.