Ultimile 3 săptămâni m-am aruncat conştient într-o prăpastie emoţională.
Suprapuse peste o vară încărcată cu şedinţe şi activităţi de grup, unde odihna a fost la limita rulajului zilnic, iar relaţiile profesionale şi personale dinafara familiei şi a cabinetului au fost la capătul listei de priorităţi, toate la un loc m-au copleşit. Practic zero socializare.
În tot acest timp, Tania, acum la 13 ani şi câteva luni trăieşte una din cele mai active etape din viaţa ei: ieşiri cu prietenii, o săptămână în vizită la una din cele mai bune prietene de-ale ei, prima ei tabăra de vară la uimitoarea Came de la Alternativ Ed -https://www.facebook.com/alternativ.ed (cea mai bună alegere pentru o primă experienţă în acest sens- recomand cu drag), iar mâine va intra în cea de-a treia săptămână de voluntariat, unde este sprijin pentru copiii mai mici decât ea, îşi face din temele de vacanţă alături de ei, se joacă, şi din momentele de plictiseală scoate cele mai creative rezultate din ultimul timp.
Cam aşa: eu în coconul meu versus ea explorând lumea cu atât de mult curaj şi foame după nou şi aventură.
Serile ne găsesc împreună, uneori tot pe pieptul meu ca atunci când ocupa doar două treimi din el, dezmierdată de mângâieri, gâdileli şi pupici. Alteori, închisă în camera ei, făcând nimic pentru a se odihni ca după o zi de serviciu, plină de activităţi.
Uneori povesteşte singură, entuziasmată de ce oameni grozavi şi ce viaţă binecuvântată are (cuvintele ei); alteori îi scot cuvintele cu cleştele din gura şi mă opresc când ochii i se rostogolesc la nevoile mele de mamă, sau când se vede iritarea ei în comportament, de parcă ar fi la interogatoriu.
Mi-a stat inima în loc când mi-a zis “Poţi să fii mama mea acum şi nu psiholog?!”. Avea dreptate; aveam nevoie să îmi zică asta ca să o înţeleg.
Într-unul din weekend-urile petrecute, m-am întristat cumplit cu tăcerea ei ce se schimba doar din când în când cu cuvinte de laudă la adresa celor noi descoperiţi înafara casei. Am plâns pe ascuns, pe sub ochelari, conştientă de absurditatea situaţiei în care singură mă puneam.
Nu a trebuit să le vadă ca să empatizeze cu mine.
Nu a fost necesar să mă victimizez pentru că nu mai eram centrul universului ei ca să pot să o sprijin şi să mă bucur alături de ea.
A fost, în schimb important să creez spaţiu în mine pentru a vedea cât este despre mine din rolul de mamă, şi cât se luptă să iasă la suprafaţă Manu cea dependentă de părinţi, curioasă şi totodată înspăimântată de universul ei limitat.
Am avut nevoie amândouă să găsim un moment potrivit, ( şi ulterior mai multe) în care să dialogăm despre limite şi graniţe care fac relaţia noastră să fie una sănătoasă pentru creşterea ei, a mea şi a noastră (mamă-fiică).
Eu i-am exemplificat amintindu-i de respectul ce-l port pentru unicitatea ei, necomparând-o cu copiii ce îmi intră în cabinet, şi am rugat-o să privească cu empatie către bucuria şi totodată slăbiciunea ce o simt în raport cu noile modele ce le descoperă în oamenii cu care se înconjoară.
Nu am cerut schimbări.
Nu am impus îngrădiri.
Nu am solicitat prietenia ei.
Mi-ar fi la îndemână să le fac, căci sunt mai mare decât ea, şi se presupune că sunt şi mai puternică.
Însă vreau să fiu şi mai înţeleaptă, şi să fiu blândă din rolul meu de mamă.
Şi asta presupune să înţeleg ( sau cel puţin să fiu curioasă şi să fac eforturi în acest sens). Să înţeleg etapa de vârstă în care se află -prepubertate; o pot învăţa să se descopere oferindu-i libertatea explorării lumii dinfara coconului meu personal sau al nostru, relaţional.
Poate învăţa greşind.
Poate exersa varietatea relaţiilor umane şi al multitudinilor de caractere, dacă veghez asupra ei, cu acest du-te- vino stabilit de noi două ( chiar noi trei dacă îl luăm în calcul şi pe tati).
…
Când încă îi alegeam hainele în majoritatea situaţiilor, îi cumpăram jocurile şi îi construiam rutina zilnică, în acei primi trei ani, vara, îndeosebi ne găsea în parc.
...La început eu pe lângă ea, dând o folosinţă lopăţelelor şi formelor de nisip, frânghiei de la leagăn, şi treptelor de la tobogan. Când a fost încrezătoare să stea şi cu cei de vârsta ei, m-am mutat pe banca de lângă, doar privind-o şi aplaudând cu zâmbete şi încurajări pentru reuşite. Şi desigur, aveam braţele libere pentru “ mâncarea” ei specială şi pentru momentele intense de suspine şi durere.
După aceşti 3 ani, şi banca mea a fost mai la distanţă, şi locul ei de joacă s-a extins cu fiecare copac şi fiecare grup nou format. Nu am mai fost nici eu singură mereu, cu ochii cât cepele să o ştiu în siguranţă; aveam şi noi mamicile, grupul nostru de consfătuiri.
Până a ajuns la școală, nu am putut să citesc o carte, să mă focusez şi pe nevoia şi relaxarea mea, de pe banca mea din parc.
Ieşirile noastre "ca fetele" s-au transformat în ieşirile lor. Gusturile noastre încă se aseamănă, însă se şi diferenţiază pe zi ce trece tot mai mult.
Nu ştiu când am trecut de la “Răţuştele mele” la rockul celor de la Metallica ascultat pe repeat în călătorii.
Nu îmi amintesc când i s-a schimbat glăsuciorul de răţuscă şi când glumele ei concrete s-au transformat în umor negru şi sarcasm.
Ştiu însă că pentru fiecare clipă am încercat să fiu acolo şi am încercat să repar ce am eşuat.
Nu cred că sunt un părinte lipsit de greşeli şi nu pot spune cu certitudine ce va fi, în baza trecutului nostru împreună.
Pun la baza relaţiei noastre dragostea şi respectul, limitele sănătoase, curiozitatea pentru nou şi învăţare. Ştiu că acestea vor crea poduri pe care să ne plimbăm împreună sau una către cealaltă!
Workshop Arta de a fi părinte conştient
Participarea mea în calitate de părinte, cursant şi formator al Cercul Siguranţei mi-a adus o mare parte din valorile ce construiesc relaţia cu Tania, fiica mea.
Formarea în terapia relaţională IMAGO m-a învăţat despre stabilirea întâlnirii în dialogul cu ea, şi despre comunicarea conștientă, nonviolentă şi reparatoare.
Pe acestea, le-am adus de multe ori împreună şi în terapia familială din cabinet sau în dialogurile părinte-copil.
Dr. psiholog și psihoterapeut, educator parental Imago și COS Ana Băiescu a dus lucrurile mai departe, venind în sprijinul tuturor părinţilor cu un workshop ce îmbină știința atașamentului, neuroștiințele și teoria imago în "Arta de a fi părinte conştient ".
"Pentru că niciodată nu e prea târziu" - cum spune Ana- să alegi conştient cum relaţionezi cu copilul tău, în emoţii şi în trăiri intense, să stabileşti limite sănătoase fără a pierde conectarea cu el, să înveţi tehnici şi jocuri prin care te poţi conecta cu copilul tău, şi multe altele .
Dacă faci planuri pentru această toamnă, trece pe listă şi Cluj-Napoca, pentru perioada 21-22 septembrie sau 28-29 septembrie 2024, când vor avea loc două întâlniri ale acestui workshop parental.
Poţi găsi mai multe detalii pe Pagina de Psihologie https://www.paginadepsihologie.ro/eveniment/arta-de-a-fi-parinte-constient-o-calatorie-transformationala-5/?fbclid=IwY2xjawFBM9NleHRuA2FlbQIxMQABHZMOM3xjdXC2cJmehSqObeM-qnRhRc6ximW7m13YwQbgMbD0LC-sJzfPHg_aem_yyAYt0ce5atrBPatnGY8og
Ne vedem?!
🤗🌷
Minunat scris!! Te imbratisez, Tau!😘😘