Multe amintiri nu am. Nu știu când mi le-am blocat sau dacă le-am modelat cât să fac faţă vieții. Puținul ce a rămas în mine se reaprinde când mă aştept mai puțin.
Pe canapeaua de lângă geam stau ei 2 în antiteză. Ea în primul an de viaţă, primii paşi înspre către această lume fascinantă, el spre finalul ultimului capitol dinainte de a-şi lua Adio. O lumină caldă de vară intră prin geamul mic , îngust, acelaşi prin care eu îmi croiam drum afară cât să nu vadă mămuţa că nu dorm la prânz.
El îi cântă dorul păsărilor cu cele două palme zbârcite de timp, ea îl absoarbe din priviri şi răscoleşte în el, cu dragostea şi chicotul ei , tot ce a primit mai bun de la ai lui.
Acest Costică nu îl cunosc decât pe alocuri. Când eram de vârsta Taniei mă plimba pe picioarele lui , avionul zburător. Mă ţinea aproape când îmi croia ceva nou, cu grija constantă că sunt în creştere şi suntem prea săraci ca să ne permitem lucruri ieftine. Îl aşteptam să se întoarcă de la lucru la ora 4 şi geanta era mereu în control după prăjitura păstrată de la ziua onomastică, sau după noul creion ce l-a primit la lucru, care va uşura sporul meu la învăţătură . Serile din adolescenţă erau presărate cu reglarea ceasului lui mecanic , ştiri dintr-un radio vechi şi discuţii contradictorii care îl lăsau confuz şi îngândurat.
Când rolurile s-au schimbat, şi el mă aştepta cu prvirea de la geamul de la bucătărie, se lumina să vadă cum vin acasă de la facultate . Tot ce era mai hrănitor şi mai valoros, puneau în pachet amandoi, şi el şi mama. Cea din urmă mă îmbrăţisa şi îmi zâmbea în complot stiind că vom vorbi în cateva ore, el mă săruta părinteşte şi ochii i se umezeau punându-i un nod in gât.
I-am purtat mult timp pălăriile şi cravatele lui din tinereţe încă mă aşteaptă cuminţi în dulap. Şi abia de curând m-am văzut în el când plecând spre clinică, din nou îmi alegeam o cămaşă asortată, aşa cum ziua lui de lucru începea.
…
Celălalt Constantin mi-a fost părinte dinainte să învăţ să merg, când mama s-a întors în fabrică. A intuit repede că apa mă liniștește şi ca drept urmare o așteptam uneori într-un lighean cu apă, la soare pe balcon. Din spusele mamei , eram un copil ce adormea şi se trezea râzând, şi aş tinde să cred că este şi meritul lui , căci din tata în fiu are un dar de a povesti cum nu am mai întâlnit . Când a plecat peste Prut , ceva din sentimentul de a fi protejată a luat cu el. Era vital să fiu atentă la semnalele părinților şi să mă descurc şi singură .
Venea rar acasă și stătea puțin . În dormitorul încărcat , rula casetele aduse să îmi arate ceva nou descoperit. Știa că nu înţeleg multe şi că nu avem aceleași gusturi, dar spera să rămână ceva cu mine . Ceea ce s-a şi întâmplat, căci şi astăzi muzica clasică sau muzica celor de la Queens mă readuc faţă în faţă cu el, la fel de derutată dar şi de fascinată . Tot pe atunci a apărut şi pasiunea lui pentru flori, care ani mai târziu mi-a mărturisit că s-a născut din grija faţă de o plantă abandonată.
Una din amintirile ce a rămas cu mine este din ziua în care a adus un ghiveci nou în casă şi m-a rugat să fiu atentă în joaca mea să nu rup floarea . În zadar să sper că mă descurc cu asta . Ca drept urmare, câteva ore mai târziu imediat a observat ghiveciul mutat ,pământul şi planta răvășite. L-am mințit pentru că nu voiam să se supere. Nu voiam să fie dezamăgit şi ţinteam să cred că va înţelege că singură acasă, nici nu am atins planta şi nici nu știu ce s-a întâmplat. După cateva insistenţe, mi-a acceptat minciuna şi zâmbind şi-a văzut de treabă.
Atunci ceva nou s-a sădit în sufletul meu- plantele nu critica şi nu au așteptări. Au răbdare şi viața proprie când te opreşti puțin asupra lor. Târziu am oglindit asta în propriul meu cămin.
Când l-am revăzut în toamnă după aproape 6 ani de pauză, l-am regăsit şi pe tata. Mai matur în propriile lupte şi mai vindecat prin copiii lui. Comunicăm uşor, şi totodată încă suntem stingheri în a aborda teme sensibile şi dureroase. Plantele şi grija pentru ele par să ne faciliteze acest proces.
La plecare, fâstăcit şi vizibil emoţionat că va trebui să mă lase din nou în mrejele vieţii, cei doi Constantin mi-au strecurat o bancnotă în buzunar. Acest gest m-a făcut să înţeleg că sunt fiica tatălui meu şi în lipsa lui, şi sora mai mică în grija celui mai mare şi la o distanţă de sute de kilometri.
Port acea bancnotă cu mine şi o cretă de croitorie în fie ce pas, să îmi reamintească glumele şi bucuria lor de a trăi , bunătatea şi dragostea lor !
Comments