Terapeut în terapie

De ce ne este greu să fim vulnerabili?

În prima vizită la terapeut, m-am lăsat dusă de GPS. Am coborât hotărâtă din mașină, dar starea mea emoțională s-a schimbat în momentul în care am observat că eram cu două case în urmă. Nu am găsit nici un indiciu că acolo este un cabinet psihologic şi cu greu, în stropii de ploaie ce îmi spălau ochelarii şi hainele ce le purtam, am găsit numărul corect al locuinței. Până şi interfonul părea ascuns, pitit, şi poate ceva din mine m-a făcut să îmi feresc privirea.

Ajunsă la adăpost, din nou am trăit sentimentul că mă rătăcesc: nimic nu îmi spunea că e locul meu acolo. În cabinet, pe fotoliul întors preponderent spre perete, aflu că toate acestea ar trebui să faciliteze procesul meu de a veni în terapie, şi de a păstra confidențialitatea şedinţelor.

Admirativ şi totodată confuză, se naște o întrebare în mine ce mă însoțeşte peste săptămână, căutând un sens: „Cererea şi solicitarea terapiei sunt semne de slăbiciune ce ar trebui mascate sau ascunse?”

Mă las purtată de gânduri şi ajung la plimbarea mea din Schweinfurt de acum vreo 6 ani, într-o zi răcoroasă şi plăcută de vară, când străbătând trotuarele cu piatră cubică am zărit în stânga mea un cabinet psihologic, micuț şi cochet, înghesuit între un magazin şi un spa. Geamurile mari până în podea lăsau la vedere tot mobilierul şi procesul ce era în desfășurare. Poate mintea îmi joacă feste şi un paravan secret putea să ascundă cei mai timizi clienți, sau cei care ar fi putut să își dorească mai multă confindenţialitate.

Astăzi când reiau lupta şi revolta ce am simțit-o activată în corpul şi în mintea mea, constat că de fapt nu este despre terapeutul meu sau despre cei ce îi trec pragul.

Este teama mea de a cere ajutorul şi de a fi în situația de a fi refuzată sau criticată pentru îndrăzneala de a crede că merit să îl primesc.

Asta îmi aduce aminte de trecut, asta îmi aduce aminte de povestea mea scrisă din rolul de copil, o poveste ce mult timp a stat ascunsă şi a refuzat să fie citită şi verificată de autor, chiar de către mine.

Călătorie cu căruţa lui moş Mihai

Drumul de la mămuţa până la gară era lung şi bătătorit doar de cei ce se încumetau să creeze noi cărări. Nu se pleca cu mâna goală nici din deal, nici de la vale, ca drept urmare dimineaţa de duminică ne găsea în poartă la mămuţa, cu sacoșele pline cu merinde pentru săptămâna ce urmează, cu mama suspinând ascuns, şi tata pregătit să scoată la nevoie glumele de sub pălăria lui neagră.

Ne întorceam la tătuţa sus pe deal să repetăm același proces, doar că de data asta tata își înghițea cu greu nodul din gât.

Dacă aveam noroc, fratele lui tata ne ajuta cu drumul până la gară, şi ne ducea cu căruță. Pe lângă recunoștință, tata simțea atât de multă mândrie şi o ușurare la propriu căci bătăturile din palme abia apucau să se vindece.

Pe mine mă văd mică şi senină, şi ochii mei mari şi albaștri cuprind şi înmagazinează fiecare amănunt din câmpiile uscate. Mă las purtată de fantezie când se ascund pe alocuri după dealuri.

Mama îmi spune din nou că necesitatea ne împinge şi tot ea îmi alimentează visul libertăţii spunându-mi că pot pleca şi pot schimba acest trai. E blândă şi liniștită ca şi tata, căci darul călătoriei nu omite pe nimeni. Visează alături de mine şi din nou îmi promite, ca altădată, că sfârșitul anului școlar, sub condiția rezultatelor excelente,  va fi  încununat nu doar cu coronița, ci şi cu o bicicletă.Îmi descrie o bicicletă mai frumoasă şi mai cochetă decât bicicleta fraţilor mei, cea ruginită, fără roţi, ce stă acum sprijinita de bucătăria de vara a lui mămuţa.

În timp, dealurile şi dorurile câmpiilor din drumul spre gară au rămas neschimbate, doar visul a fost înlocuit, cu noi suspine şi regrete.

Un terapeut cu rol de om

Nu știu încă cum să leg aceste amintiri de gândul meu - vulnerabilitatea și confidențialitatea privind terapia personală ( procesul, nu conținutul). Și nici nu are sens cum amalgamul emoțional din ultima perioadă, este un continuum din călătoria mea la pas sau la trap.

Știu totuși că articolele mele sunt frânturi de amintiri, şi implicit fragmente din povestea ce mi-o spun acum despre ce vedeau ochii mei atunci, sau schițe legate de ce tresărea corpul meu atunci. Toate acestea revin şi pun stăpânire pe gândurile mele fie datorită omului ce stă în faţa mea, fie datorită celui în spatele căruia aleg să mă ascund.

Sunt un om atât de vulnerabil şi învăţ să îmbrăţişez partea aceasta din mine ce atât de mult timp am negat-o. Mi-am negat dreptul de a fi imperfectă şi de a mă felicita pentru curajul de a greşi şi de a învăţa din asta.

Astăzi, explorez părţi din mine ce nu sţiam că există şi nu e uşor. Uneori mă ajută el cu răbdarea lui, uneori mă ajută ea cu inocenţa vârstei. Mă sprijină şi o altă ea când mă încurajează să scriu deşi cuvintele mele o pot răni, mă ghidează draga de ea să sap în amintiri şi să nu mă păcălesc doar cu ce e vizibil ochiului liber.

E el, sunt ei, e ea , sunt toţi. Şi nu atât ei, cât confidenţialitatea spaţiului dintre noi care îmi dă sentimentul de siguranţă de acasă, care face sens să te rătăceşti până îl găseşti.