Tânjim după ce nu avem

Tânjim după ce nu avem. Asta e veche de când lumea sau poate e povara de la Adam ce a venit la pachet cu curiozitatea de a afla mai multe.

Asemenea Taniei, când eram mică mă visam în familie numeroasă, cu frați de vârste apropiată mie, cum era vecina din perete cu noi. Eram nemulţumită constant de greutatea mea, că nu aveam părul cârlionțat, că nu eram înaltă cu ochii negri. Acum Tania îmi admiră, cu fiecare ocazie, ochii ba verzui, ba albaștri ca cerul , caută metode să își onduleze părul şi admiră pistruii celor norocoși să îi aibă.

Când eram la liceu, mă strângea cămăruţa multifuncţională, în care cu greu îţi găseai drum spre uşă. Mă visam departe de ai mei, cu spațiul meu intim şi cu libertatea de a lua decizii fără să le cer permisiunea la fie ce pas.

Când am primit o parte din ce am îndrăznit, am lansat în univers dorinţa de a avea un om blând şi calm cu care să mă simt în siguranţă. Când ne-am găsit unul pe altul, am lăsat deoparte spațiul relației de cuplu şi ne imaginam părinții unei fetițe.

Când a venit Tania, oftăm la viața agitată din facultate, când îmi erau suficiente 5-6 ore de somn, dar mă încărcam cu buna energie din activitățile de la facultate, voluntariatul şi timpul fain cu fetele din 104 . Cum ne prindea miezul nopții gătind paste cu ton şi cartofi prăjiți unduiţi cu smântână şi brânză de la bunici, cum aveam pasiuni comune fiind atât de diferite!... Doamne,nici acum nu ştiu cum au zburat 5 ani.

Şi chiar dacă legănam boţul meu de om până să adoarmă şi puțin după, şi adoram momentele cu ea şi cu Cristi , noua familie de la capătul lumii părintești şi studențești , ce dor nebun mă bloca uneori.

Treceam cât puteam de repede peste , dar oful rămânea pulsând dincolo de conştient.

Târziu am îndrăznit să reiau activitatea şi ce bine era când îmi defineam şi alte roluri pe lângă cele de mamă, soție şi gospodină. Până şi atunci mă macină gândul că nu mă aduc suficient în creșterea ei şi pe alocuri, şi cu el mă pierdeam când mă găseam pe mine.

Când din exterior părea să mă aflu mai aproape de ideea stabilităţii dintre familie şi profesional, în mine se năşteau noi vise. Am crescut singură acolo unde părea să fiu dependentă. M-am distanțat şi m-am însingurat de social, deși mă aflam săptămânal printre zeci de copii şi părinţi.

Cristi m-a şi atenționat de câteva ori -"Oricum ar fi, cauți mereu altceva!". Dar nu aveam timp să stau cu asta.

Ieri m-am întors în cabinet şi treptat îmi reiau majoritatea rolurilor din tortul vieții mele.

Şi deși a fost o vacanța grozavă, cu multe momente de a sta şi a simti, ce mult mi-a lipsit să fug de mine fiind din nou eu în complexitatea mea.

Aș tinde să spun că nu m-am schimbat prea prea mult, şi că sunt asemenea unui pendul între trecut şi viitor, între ce am şi ce mi-aş dori, însă adevărul este că nici măcar nu mă asemăn celei dinaintea scrierii acestui articol. Şi oricât de dureroasă ar fi efemeritatea şi stabilitatea clipei prezente , mă redescopăr şi mă redefinesc prin ce trăiesc acum, prin ce îmi permit să simt, prin relațiile ce le hrănesc acum conştient şi caut să le vindec pe unele, prin tot ce plantez în spaţiul nostru.

Tânjesc şi acum după ce nu am dar nu cu durere şi regret , ci cu curiozitate şi deschidere către oportunitatea de a le crea.

Şi asta nu pentru ca îmi e (mai) uşor să o fac, ci pentru că e cum e şi asta e în regulă.

Dragă eu şi dragă tu,

Dacă rămâne întrebarea de unde acest neajuns , material, financiar, emoţional sau cum o fi, poţi să o laşi să treacă asemenea norilor pe cer, poţi să stai cu ea şi să te scufunzi în adâncurile sufletului tău, singur , în doi, sau transgeneraţional.

Oricum ar fi, aminteşte-ţi că e în regulă!

Când îți găsești timp şi spatiu pentru a te bucura de ce trăiești…

Când îți permiți să fii recunoscător pentru ce ai realizat cu eforturi şi perseverenţă…

Atunci când îți încetinești ritmul pentru a simţi si ce nu e plăcut şi uşor…

…atunci vine şi bucuria clipei prezente şi ce nu avem, devine realitate cu motivația şi curiozitatea de explorare.