Iată un subiect deloc ușor: rușinea ce ne cocoșează în relația cu noi înșine și cu ceilalți, ce ne ține în loc în a ne simți bine în pielea noastră… rușinea ce ne face să plecăm capul și să evităm privirea celuilalt și linia orizontului, încețoșată cu fiecare ezitare a noastră.
Atât de bine ne explica Ancuța Coman- Boldișteanu în cartea ei –„Emoții în farfurie - Cum să faci pace cu tine și cu farfuria ta” despre diferența dintre rușine și vinovăție. (Recomand- o carte bine scrisă, cu o structură ce ne plimbă dinspre comportament- corp- emoții- cogniţii spre relaţii în sistemul familial, şi propune într-un mod empatic şi conţinător exerciţii de autoreflecţie la fiecare subcapitol ).
Dacă privim din punct de vedere explicativ, vinovăția se naște dintr-o greșeală și este în legătură cu un comportament al nostru, pe când rușinea spune despre noi înşine că suntem greșiți sau că noi suntem o greșeală.
Altfel spus și mai explicit, cât de des ni se întâmplă să spunem despre noi că suntem răi / proşti etc., definindu-ne prin comportamentul nostru, întru totul.
Faptul că am avut o atitudine răutăcioasă față de o persoană nu ne facem automat persoane rele, egoiste.
Faptul că am greșit un exercițiu sau că am eșuat la un examen, nu înseamnă că suntem proști sau niște ratați.
Când greşim, nu suntem definiţi de greşeală şi nu este o caracteristică definitorie pentru tot restul vieții. Vinovăţia ne determină să ne asumăm că am greşit şi să învăţam din asta. Pe când ruşinea ce o putem simţi, ne blochează şi ne îngustează mental şi emoţional.
Și cu toate acestea, aud astfel de exemple adeseori, fie în relația părinte-copil, fie în cea de profesor- elev: ” Cât de rău este - a împins un alt copil!”, „Este o egoistă- nimic nu vrea să împartă cu fratele ei”.
Când cei ce se îngrijesc de creșterea și educarea noastră, pun această presiune de a ne identifica cu comportamentul nostru, o mare de rușine se naște în noi, și ajungem să înotăm în ea uneori o viață întreagă, încercând să ne salvăm.
Ce face dificilă nu este conștientizarea și diferențierea celor 2 - comportament şi emoție, rușine și vinovăție, personalitate și eveniment marcant- ci recadrarea tiparului după care funcționăm ( nu doar mentală).
Astfel, dacă descoperim un tipar susținut de rușine și teama de a nu fi suficient de buni pentru cei dragi, de a nu a fi suficienți așa cum suntem, de a nu merita dragostea și atenția celor dragi atunci când greșim, de a fi greşiţi prin simplul fapt că existăm ( „Nici să nu te văd!”), să îndrăznim să vorbim despre asta.
Merităm să primim şi să dezvoltăm în relaţii acceptare, iubire și vindecare.
...şi ceața de la orizont se va risipi și lumea va înflori odată cu noi.
Când aud despre tăcerea părintelui drept pedeapsă, ore și uneori zile și săptămâni, ceva din mine se frânge.
Și îmi amintește de propria-mi rușine.
Când în supervizare, Andrada m-a întrebat blând și tăios până la os - “ Oare cât mai trebuie să demonstrezi pentru a fi suficient? Oare cât mai trebuie să faci ca să te consideri valoroasă?”, mi s-au umplut instant ochii de lacrimi.
Și rusinea mea s-a confundat cu lacrimile mele.
Și deşi ştiu şi îmi spun că nu mai e nimic de demonstrat, se mai găseşte ceva.
De Mărţişor, o sun să pe mama să îi aud vocea şi în acest început de primăvară. Mă întreabă mândră şi uşor îngrijorată : „ Nici in weekend nu te odihneşti? Tot la cursuri?! Câte cursuri mai trebuie să faci, mamă?!”
Și răspund tâmp- „Mereu mai e ceva de învățat.” Sau altfel spus – încă nu mi-s de ajuns.
Răspunsul e atât de stupid căci nu are legătură cu adevărul din cuvinte, ci cu rușinea ce mă împinge să fac și nu să simt, să fiu cât mai departe de acel “ Și tu ce notă ai luat? Și câți de 10 au fost?!” sau de acel clar și evident “ Rușine să îți fie!”
Mi-a fost. Și îmi mai este. Uneori.
Și fac eforturi să nu mă mai identific cu ea.
Căci nu sunt definită de ea, chiar și atunci când o simt.
Și de fiecare dată când o văd, o exprim și o înțeleg, pălește și își pierde din puterea din a-mi controla sentimentele, relațiile, alegerile, viața, momentul prezent.
E parte din mine dar nu sunt eu.
Comments