Să te întorci din când în când acasă...

Să  fii adult și să ai încă un loc unde să te întorci: acasă.

Acasă unde timpul a stat în loc, mobila neschimbată, și bibelourile din ea încă lucind ca trofee așezate cu grijă pe mileuri ce le-au creat mâini mai dibace și ochi mai sănătoși.

Vecinii la fel de curioși, sprijiniți pe pervazul geamului de la bucătărie sau ascunși de perdeaua de la balcon, căutând viață și bucurie căci ale lor s-au risipit, rând pe rând odată cu plecarea copiilor.

Tata nu mai e, s-a dus la bunici și a luat cu el multe.

Mama zice că îi e tot mai greu și că nu mai e cea din primăvară, de la Paște. Eu nu pot. Nu pot să o văd altfel decât așa cum au tot privit-o ochii mei de copil de când ne-am întâlnit în lumină: veșnic tânără.

Îmi arată degetele încovoiate, se ține de rinichi și  oftează des; evită să mai pună în cuvinte din durere căci știe acum cât de tare mă doare durerea ei, cât mă împovărează să nu pot să o alin și să o alint.

După câteva zile, în care a robotit să creeze meniul fiecăruia dintre noi, a ascultat și a stat cu noi, pe lângă noi cât să ne audă și să mai alunge din gândurile apăsătoare ce s-au adunat în ultimul timp, după multe ezitări spune că vrea să îmi arate și mie.

Vine cu dosarul de tratamente și recomandări, să împărtășească însă se oprește dinainte de a spune ceva. …căci “ Cu ce ajuta asta?!”.

Ea nu știe dar acum e mai puternică ca niciodată.

Ea nu se simte dar nu a fost niciodată așa curajoasă .

E din nou mama, ca atunci când îi era bine și când nu era singură în ale familiei, îl avea pe tata, pe tatăl și pe mama ei.

Acum e singură și în toată neputința ce îi stoarce corpul de puteri, are grijă de casa copilăriei mele și a tinereții ei, și crează acasă pentru mine, pentru nepoată și ginere, și pentru toți cei ce îndrăznesc să se întoarcă în timp, cu ochi de adulți.

“Mami, mi-a plăcut cum ai spus că tu vrei acasă!”- îmi zice Tania după ce mă plânsesem de drumul lung spre Dorohoi.

“Îți dai seama că tu chiar poți spune ca te întorci acasă căci e locul în care ai crescut?!”

Atunci realizez că ce luam ca un drept natural, este de fapt un privilegiu.

Orașul e schimbat, deși pot conecta o amintire de fiecare colț de stradă și de dealuri și copaci.

E al 4-lea an în care nu reușesc să găsesc pe nimeni cunoscut. Și totuși e ceva în aer, în bătăile vântului și în umbrele de pe clădiri de la apus, ceva ce aduce a ACASĂ.

Mama are grijă de aceste amintiri, ca o tradiție necesară pentru a nu întrerupe ritmul vieții.

La a ei ACASĂ, ajunge rar și greu, căci bilete de autobuz sunt tot mai scumpe și pentru ea, fiecare leu e siguranța pâinii de mâine.

Trecem mai întâi pe acolo,  să luăm chibrituri, pentru a aprinde lumânări la cimitir. Ea nu poate cu bricheta.

Porțile încuiate cu lacăte, și gardul înalt adus de Marius încă protejează ca o fortăreață ce doar noi știm că moare încetul cu încetul, zi de zi în singurătate și frig.

Moș Ghiță de vis-a-vis, se îndreaptă de spate imediat ce aude motorul mașinii, lasă mătura și vine la gard să ne întâmpine cu un zâmbet cald.

Are 92 de ani și locuiește singur de 2 ani, de când iubirea lui a murit “ prea de tânără”, la 86 de ani.  “ Parcă nu mă așteptam să moară așa de tânără, însă când mă gândesc că alții pleacă și mai devreme, totuși a trăit frumos.”, și ochii i se umezesc.

Scoate batista din buzunar, după ce mâneca nu își mai făcea treaba și mai și atrăgea atenția mea.

Îmi aude întrebarea și însuflețește povestind:

“64 de ani. Și eu zic că am trăit frumos, fără certuri, decât așa foarte rar și fără motive serioase.”

Oftează și verifică unde îmi fuge privirea. “ Când ne-am luat, tata mi-a spus : <<Mai băiete, să nu vă certați și să nu vă loviți. Dacă vreodată vă supărați, lăsați pe mâine>>. Așa că o dată când m-am necăjit, ea a zis -<<Astăzi nu am timp să mă cert. Lăsăm pe mâine.>>, și așa am și făcut.”

Ochii îi sunt roșii și îi este greu să se oprească. Nu e pregătit să ne luăm “La revedere!”, dar cine e?!

La sat, timpul stă în loc pentru veșnicie.

Pe prispa casei de la vale

Îi aud pe fundal pe ai mei cum au deschis poarta; unii mătură ograda, unii cotrobăie după resturi de nuci pierdute din vedere de vărul mamei.

Parcă plutesc în tot tabloul acesta și mă văd deodată în fața ușii. …lângă, răzătoarea pentru glodul de pe papuci și  butoiul cu apă de ploaie, ce pare neatins de vreme.

Aleea cu trandafirii mult iubiți de mămuța e înlocuită de frunze și fructe uscate, temelia casei e îmbătrânită și obosită, iar prispa pe care mâncam împreună e tot mai mărunțită.

Bucătăria de vară e doar o adunătură de lemne și mărunțișuri, pivnița cândva neîncăpătoare de bucate, acum e adăpost pentru frunze, iar grajdul de animale de mult nu a mai prins viață.

Iarba înaltă a luat locul șirurilor de legume de la deal; doar pomii și via mențin ciclul anual al amintirilor, tot mai sărăcăcioși, și pe bună dreptate, căci mama nu mai poate și vărul ei doar strânge, nu mai are timp și de curățat o altă curte înafară de a lui.

Cu câteva luni înainte să cadă la pat, tata și-a investit ultimii bani într-o terasa de ciment pentru bătrâneți liniștite, așteptate o viață de muncă de orășean. Nu a apucat să o termine, și nici să cineze prea mult pe ea, căci Dumnezeu avea alte planuri cu el.

Iar mama nici pe atât, căci traiul de la oraș a fost mereu mai adaptat nevoilor ei.

De jur împrejurul casei ei, doar fantome a ce a fost cândva forfotă și trudă pentru gospodăria Vatamanu.

Plecăm făcând cu mâna lui Moș Ghiță ce ne aștepta, ca un mare și necesar respect să lași totul pentru a fi legătura cu cei dragi.

...

Plec cu vocea lui tata țipând in piept: Să te întorci din când în când acasă. Acum, cât încă te aşteaptă cineva.