Ziua de miercuri m-a găsit din nou înafara cabinetului, jonglând între 3 colaborări diferite, cu obiective şi etape de vârstă diferită. Altfel spus, cum găseşti uneori pe eticheta jocurilor 6-99+.
Cât de multe avem de învăţat de la copii!
Sunt la grădiniţă printre copii şi pentru Manu de 5-6 ani, cu părul încă blond, dornică să fie specială şi înafara casei, unde era “a mică”.
Am început dimineaţa cu jocuri cu emoţii şi colaborare, din etapa în care m-am pierdut căci “trebuia”să cresc şi să mă descurc şi singură, atât cu şcoala, cât şi cu prietenii şi cu toată avalanşa de emoţii ce mă lua prin surprindere uneori.
De la copii învăţ mereu câte ceva nou, şi ieri nu a fost altfel.
Într-un joc de grup- un memo de identificare a perechilor de meserii, ea, o dulceaţă de fetiţă, mereu în centrul atenţiei, a avut provocări noi. Regulile jocului presupuneau să fie atentă la ce cartonaşe întorc ceilalţi, să asocieze mental perechile, şi să le memoreze , şi poate ce era cel mai dificil pentru ea, să aştepte să îi vină rândul şi să se descurce singură. Provocarea şi tristeţea au apărut când toţi, inclusiv prietena ei, au identificat câte o pereche, mai puţin ea.
Şi-a pus capul pe masă, a lăcrimat şi a renunţat să se mai joace.
Încurajările mele şi ale colegilor nu o atingeau, căci nu îi aduceau perechea dorită.
Povestea ei mi-a amintit de cele 3 decizii, ce noi adulţii ni le asumăm când acceptăm să participăm la un “joc” propus de job sau de societate sau de ce nu, chiar de familie:
1.Toate etapele sunt importante şi nu poţi sări peste niciuna oricât de bun ai fi la joc. Sau altfel spus, nu poţi călători cu trenul sau maşina de la Lugoj la Timişoara fără să treci prin toate staţiile. Putem să aşteptăm să cadă din mila Cerului, e posibil să primim uneori. Însă fiecare etapă cere efort, atenţie şi concentrare, uneori şi sacrificii, lacrimi pentru lucrurile la care renunţăm. E un început grozav să ştim care ne este destinaţia finală. Urmează să ne bucurăm, să primim şi să oferim tot ce e necesar pentru a ajunge acolo unde ne dorim.
2. Nu renunţa înainte să fie încheiat jocul. Ia-ţi timpul necesar pentru pauze, plângi dacă e nevoie, şi cere ajutor când îţi este greu. Dacă ai în minte ce te-a motivat la început, luptă până se aude gongul de final.
3. Lamentările, critica şi autosabotarea sunt permise, dar distructive pe termen lung.
...A plânge şi a ne plânge de milă sperând ca cineva să ne salveze din propria mocirlă.
...și de ce nu- când cineva vrea să ne ajute, să ne adâncim şi mai tare în lamentări şi regrete pentru tot ce alţii au făcut sau nu au făcut?!
Ajută asta?! Probabil că da. Pentru moment. Toţi am făcut asta.
Dacă totuşi ne întoarcem către noi, către resursele noastre, cerem şi completăm cu ajutor unde e nevoie, putem să ne ştergem lacrimile şi să ne mobilizăm pentru ţelul dorit.
Evident că în cazul copiilor, mai ales a celor de vârstă preşcolară, şi şcolară mică, noi adulţii ghidăm şi conţinem emoţiile ce pot apărea pe parcursul unui joc, şi dezvoltăm alături de copii răbdarea , atenţia şi focalizarea pe sarcină (1), empatia şi colaborarea ( 2), motivaţia şi perseverenţa (3).
…
Prânzul m-a purtat în preadolescenţă.
Povestea lui C. e tristă de fiecare dată, chiar dacă zâmbeşte în colţul stâng al buzelor, cu ochii plecaţi.
Efortul adulţilor din jurul lui este de a-i oferi ce nu primeşte în casa maternală- hrană, dragoste şi atenţie, şi de a-l ajuta să îndrăznească să ceară ce are nevoie şi nu i se oferă: un cămin, o familie.
Asta vedem noi şi ne întristăm când el povesteşte.
Ce eu am văzut abia ieri, sunt speranţa şi recunoştinţa lui.
Din mormanul de cartonaşe, a ales şi imaginea în care îl vedea pe Moise cu mâinile ridicate în rugăciune spre Dumnezeu.

Frumos si emotionant articol! Felicitari! 🤗🙏