top of page

Miercuri -trei poveşti cu poveţi plus una

Poza scriitorului: Maria SzaboMaria Szabo

Actualizată în: 21 sept. 2024

Ziua de miercuri m-a găsit din nou înafara cabinetului, jonglând între 3 colaborări diferite, cu obiective şi etape de vârstă diferită. Altfel spus, cum găseşti uneori pe eticheta jocurilor 6-99+.
Cât de multe avem de învăţat de la copii!
Sunt la grădiniţă printre copii şi pentru Manu de 5-6 ani, cu părul încă blond, dornică să fie specială şi înafara casei, unde era “a mică”.
Am început dimineaţa cu jocuri cu emoţii şi colaborare, din etapa în care m-am pierdut căci “trebuia”să cresc şi să mă descurc şi singură, atât cu şcoala, cât şi cu prietenii şi cu toată avalanşa de emoţii ce mă lua prin surprindere uneori.
De la copii învăţ mereu câte ceva nou, şi ieri nu a fost altfel.
Într-un joc de grup- un memo de identificare a perechilor de meserii, ea, o dulceaţă de fetiţă, mereu în centrul atenţiei, a avut provocări noi. Regulile jocului presupuneau să fie atentă la ce cartonaşe întorc ceilalţi, să asocieze mental perechile, şi să le memoreze , şi poate ce era cel mai dificil pentru ea, să aştepte să îi vină rândul şi să se descurce singură. Provocarea şi tristeţea au apărut când toţi, inclusiv prietena ei, au identificat câte o pereche, mai puţin ea.
Şi-a pus capul pe masă, a lăcrimat şi a renunţat să se mai joace.  
Încurajările mele şi ale colegilor nu o atingeau, căci nu îi aduceau perechea dorită.
Povestea ei mi-a amintit de cele 3 decizii, ce noi adulţii ni le asumăm când acceptăm să participăm la un “joc” propus de job sau de societate sau de ce nu, chiar de familie:
1.Toate etapele sunt importante şi nu poţi sări peste niciuna oricât de bun ai fi la joc. Sau altfel spus, nu poţi călători cu trenul sau maşina de la Lugoj la Timişoara fără să treci prin toate staţiile. Putem să aşteptăm să cadă din mila Cerului, e posibil să primim uneori. Însă fiecare etapă cere efort, atenţie şi concentrare, uneori şi sacrificii, lacrimi pentru lucrurile la care renunţăm. E un început grozav să ştim care ne este destinaţia finală. Urmează să ne bucurăm, să primim şi să oferim tot ce e necesar pentru a ajunge acolo unde ne dorim.
2. Nu renunţa înainte să fie încheiat jocul. Ia-ţi timpul necesar pentru pauze, plângi dacă e nevoie, şi cere ajutor când îţi este greu. Dacă ai în minte ce te-a motivat la început, luptă până se aude gongul de final.
3. Lamentările, critica şi autosabotarea sunt permise, dar distructive pe termen lung.
...A plânge şi a ne plânge de milă sperând ca cineva să ne salveze din propria mocirlă.
...și de ce nu- când cineva vrea să ne ajute, să ne adâncim şi mai tare în lamentări şi regrete pentru tot ce alţii au făcut sau nu au făcut?!
Ajută asta?! Probabil că da. Pentru moment. Toţi am făcut asta.
Dacă totuşi ne întoarcem către noi, către resursele noastre, cerem şi completăm cu ajutor unde e nevoie, putem să ne ştergem lacrimile şi să ne mobilizăm pentru ţelul dorit.
Evident că în cazul copiilor, mai ales a celor de vârstă preşcolară, şi şcolară mică, noi adulţii ghidăm şi conţinem emoţiile ce pot apărea pe parcursul unui joc, şi dezvoltăm alături de copii răbdarea , atenţia şi focalizarea pe sarcină (1), empatia şi colaborarea ( 2), motivaţia şi perseverenţa (3).
Prânzul m-a purtat în preadolescenţă.
Povestea lui C. e tristă de fiecare dată, chiar dacă zâmbeşte în colţul stâng al buzelor, cu ochii plecaţi.
Efortul adulţilor din jurul lui este de a-i oferi ce nu primeşte în casa maternală- hrană, dragoste şi atenţie, şi de a-l ajuta să îndrăznească să ceară ce are nevoie şi nu i se oferă: un cămin, o familie.
Asta vedem noi şi ne întristăm când el povesteşte.
Ce eu am văzut abia ieri, sunt speranţa şi recunoştinţa lui.
Din mormanul de cartonaşe, a ales şi  imaginea în care îl vedea pe Moise cu mâinile ridicate în rugăciune spre Dumnezeu.


“Ce i-ai spune lui Dumnezeu?”
“Să facă mai bună familia la care sunt acum.”
El nu vrea să plece de lângă cei care îl cresc aşa cum pot, aşa cum ştiu. Pentru că îi oferă mai mult decât au putut să îi dea cei ce l-au conceput.
El vede că părinţii lui (adoptivi) primesc suficienţi bani cât să îi fie şi mai bine şi visează la ziua în care ei să nu mai facă discriminare între el şi copiii lor biologici, şi banii destinaţi lui să fie folosiţi pentru creşterea lui. Acum însă e recunoscător pentru cât primeşte, şi nu îndrăzneşte la mai mult.
Ştie că e loc de mai bine, şi Îl roagă pe Dumnezeu să aibă grijă de cei ce îl îngrijesc.
El e îngerul smereniei şi al recunoştinţei, şi toţi avem astfel de îngeri lângă noi. Tu l-ai găsit pe al tău?!
Aseară în drum spre casă, cu soarele de mult apus în spatele meu, la fel şi cei întâlniţi peste zi- doar în amintirea lor, mintea mea încă ţinea să îmi dicteze idei pentru articole, sumariza evenimentele de peste zi, şi inima îmi pompa cu viteză sângele. Eram fericită şi totodată epuizată de intensitatea celor trăite.
Singurul uitat era corpul meu. Îmi simţeam picioarele mişcându-se, durerea de cap era ignorată de câteva ore bune, mâinile dansau energia între clienţi, iar restul era într-o amorţeală de speriat.
Mi-am amintit de el abia în timpul ultimei şedinţe, când într-un dialog părinte-copil, sensibil şi eliberator, adolescentul s-a întors spre mine,  cu obrajii înroşiţi de lacrimi, cu ochii întredeschişi, şi m-a întrebat: ”Dumneavoastră cum rezistaţi cu toate astea? Mă refer , cum puteţi fi aşa puternică, văzând asta toata ziua, zi de zi?!”
Şi atunci m-a deblocat, şi mi-am dat voie să simt ca să fiu autentică. I-am spus de cum se adună uneori poveştile lor triste în stomacul meu, cum mă doare odată cu ei, însă eu am grija de durerea mea în particular, şi fac tot ce pot să nu o suprapun peste a lor. I-am spus de cum încerc să le fiu suport în găsirea resurselor personale.
Am fost sinceră, şi am dat numele emoţiei ce mă ţinea ca un junghi de câteva ore : tristeţea pentru tot ce ar putea fi şi nu este, pentru tot ce este şi nu pot schimba, însă pot însoţi cu empatie, pas cu pas.
Şi din nou, a plâns. Şi din nou, a fost dificilă despărţirea în momente ce nu au o soluţie şi ce nu au o încheiere. A oftat cu totul… pentru tristeţea mea sau poate pentru temerile lui. Poate ambele.
Acum nu mai trag atât de mult de mine, cum o făceam odată, zi de zi, secundă de secundă. Accept conştient astfel de zile, poate pentru a hrăni amintirea durerilor trecute, sau poate pentru a uita de ele măcar o zi.
Am renunţat la unele aspecte pentru o astfel de zi de miercuri, însă ce îmbogăţită am adormit.
Mulţumesc sufletelor ce mă primesc în vieţile lor!
314 afișări2 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate
De Crăciun...

De Crăciun...

2 Comments


Guest
Apr 04, 2024

Frumos si emotionant articol! Felicitari! 🤗🙏

Like
Maria Szabo
Maria Szabo
Apr 06, 2024
Replying to

Este, într-adevăr. Mă emoționează aceste povești de fiecare dată .♥️

Like
Post: Blog2_Post

©2023 by Psihoterapeut sistemic familial și relațional / logoped Szabo Maria. Proudly created with Wix.com

bottom of page