Poate aspectul cel mai dureros și mai dificil de gestionat din viața mea este iubirea de sine.
Pe alocuri, conștient, mă văd, mă simt, mă aud, mă dublez și mă urmăresc ca o umbră, în tot ce fac. Dar cu toate acestea, îmi este greu să mă iubesc, sa fiu confortabilă cu tot ce mă definește , în întregime.
Aş fi crezut că e legat de greutatea mea şi aspectul fizic. Dar privind retrospectiv, știu că e doar un motiv reluat periodic pentru nevoi neîndeplinite.
M-am mai gândit că e un efect al suferințelor din trecut, dar am înțeles şi am acceptat recent că ele sunt doar elemente din întreg şi nu mă pot defini ca persoană.
…

Una din metaforele ce le folosesc în cabinet este cea a folosirii măştii de oxigen.
Când părinții vin îngrijorați de evoluția copilului sau sunt derutați de cum să grăbească procesul de terapie astfel încât "să reparăm "copilul, atunci îi invit într-un zbor imaginar . Fiecare membru al familiei este pasager şi eu voi fi pilotul ce îi va însoți în această călătorie din această etapă a vieții împreună.
Şi întrebarea vine subit: "În caz de depresurizare, când maștile vor cădea , şi dumneavoastră sunteţi lângă copil, cui veţi pune prima dată masca de oxigen - dumneavoastră sau copilului?"
Răspunsul este de cele mai multe ori:" Desigur copilului. "
Şi atunci face sens situația în care părintele se află- lipsit de energie, de resurse, de viziune şi claritate în luarea deciziilor, cât şi dificultatea de a fi mâini de siguranță pentru copilul care are acoperite nevoile de supraviețuire dar este rătăcit, dezorientat şi speriat.
E în regulă să simţim prioritar să apărăm copilul de lângă noi şi să neglijăm propriile nevoi pentru a susţine asta. Însă mă întreb dacă este şi funcţional să ne stoarcem până la ultima picătură crezând că vom răzbi deși sacul nostru este de mult gol.
Mă regăsesc adeseori în acest exemplu în care uit să am grijă de mine, uit de nevoile mele şi de cine sunt eu în relații. Cu toate acestea, sper şi muncesc să salvez şi să fiu lumină pentru ceilalţi, desi flacăra mea de mult pâlpâie durere.
Mă văd la masa de duminică, când mâncam cu toții dar ea se așeza ultima. Când copiii primeau cărnița şi tăticul pâinica, şi erau fericiţi cu asta. Când el strângea resturile şi ea îşi permitea să se sature doar dacă mai era cu ce. Până şi plecarea mea la facultate influența asta, căci ei păstrau o parte din orez şi ce era mai bun din carne se porționa în caserolele mele din bagaj.
Deși vremurile sunt diferite, şi conștient îmi permit să împart şi să o învăț pe Tania să ofere, ceva inconștient încă se zbate în mine . Nu mă mai influenţează aşa, dar a găsit noi moduri de tortură.
În acest punct, revin la primele exerciții de a fi bine cu mine, fie că vorbim de odihnă, de timp liber, de informare sau de momente de calitate cu oameni care pot fi untdelemn pentru candela mea.
Uneori mă închid în mine şi mă țin în brațe. Când prind curaj, ies speriată la suprafață şi mă afișez imperfectă şi defectă în spațiile mele de siguranță .
Alteori aştept ca ei să mă scoată cu forța din neputința ce singură mi-o creez şi mi-o alimentez.
Oricum ar fi, escaladarea emoțională vine la pachet cu noi conştientizări şi cu un pas mai aproape în a fi bine cu mine.
Aleg să îmi pun masca de oxigen, chiar şi pentru scurt timp, cât să pot fi model pentru adultul ce se construiește în Tania.
Aleg să fiu întregul şi nu suma elementelor, şi Tania să aibă acces la mine imediat ce eu am acces la mine.
Spațiul meu cu mine nedefinit şi lipsit de siguranţă e în fundalul vieții mele prezente. Sunt departe de a fi bine cu mine dar sunt mai aproape decât am fost înainte să scriu acest articol.
...E dificil să ne privim în oglindă. E şi mai greu să ne exprimăm atuurile. Ne vedem imperfecţiunile, dar nu le iubim. Ne auzim vocile critice şi le acceptăm ca fiind definitorii. Putem să ne alimentăm disconfortul personal observând şi analizând doar ce am vrea să fie altfel. Dar oare cum ar fi starea noastră psihoemoţională dacă am alege să vedem perseverenţa melcului şi nu doar lentoarea lui. Dacă am urmări cu tot corpul grandoarea şi roadele copacului, şi nu ne-am axa doar pe scorburile adânci şi omizile de pe frunze?!
Cum ar fi să ne apreciem imperfecţiunile pentru unicitatea lor şi slăbiciunile pentru puterea ce ne-o oferă?! Un bun start , un continuum efort în a fi prezent şi conştient de tabloul minunat al vieţii!
Uitasem cat de frumos scrii si cat imi lipsesti de multe ori! Iarta-ma! Tau😘