Acasă, mâncam pe rând.
Noi pe la prânz, în funcţie de cum veneam de la şcoală. Tata în jur de 4 , cum ajungea de la lucru. Şi mama, din picioare, gustând din ce pregătea, pe preferinţe şi în funcţie de posibilităţi.
La sfârşit de săptămână, ne adunam cu toţii în bucătărie. De cele mai multe ori, duminica la prânz, după ce ai mei au fost la piaţă şi au luat cele necesare, iar noi am trândăvit până mai târziu.
Masa din bucătărie era tare mică, de maxim 4 persoane, şi la ea aveam 2 tabureţi din lemn. Aşezată la perete, de cele mai multe ori, doar câte 2 ajungeam să mâncăm la ea.
Dar duminica era altceva. O trăgeam aproape de pat, mai aduceam 2 scaune din dormitor, şi ne găseam cu toţii locul . Tata în capul mesei, eu pe patul cu rol de scaun, fraţii mei pe tabureți, şi mama pe lângă aragaz porţionând mâncarea. Eu primeam prima căci eram cea mai mică, şi trebuia să cresc. Aşa stabilise tata, ca şi cum ar fi oprit creşterea mea dacă altfel ar fi stat lucrurile.
Urmau fraţii mei, şi tata cu ce mai rămânea. Şi ei îşi punea cam tot din categoria" ce rămâne", ca şi în farfuria lui tata. El se amuza uneori de cum fratele meu zicea : "Eu pap cărniţa şi tata papă pâinica."
De cele mai multe ori, tot eu mă ridicam prima, nerăbdătoare să mă întorc la joacă, sau pentru că eram mofturoasă de cum arată legumele, de grăsimea cărnii, de cum s-au îmbinat în farfurie sau mai ştiu eu de ce.
Apoi plecau fraţii mei, rând pe rând, şi la masă rămâneau ei. Tata culegea ce noi am ales, umbrit de vremurile grele de acasă, atent să nu se risipească nimic. Mama savura în sfârşit mâncarea, după ce s-a ridicat de nenumărate ori să ne pună încă un polonic, să ne dea apă, să ne pună farfuria în chiuvetă sau mai ştiu eu de ce .
Şi uite aşa, privind acum la această masă în familie, mă gândesc la ea din prisma de părinte şi mă copleşesc sacrificiile lor, prioritizându-ne pe noi în nevoile fiziologice de a fi hrăniţi şi îngrijiţi, până la cele de dezvoltare şi realizare personală şi profesională. Poate uneori s-au oprit doar la baza piramidei nevoilor, poate uneori au reuşit să fie sprijin unul pentru altul , ca noi să avem un mediu de siguranţă, unde să ne simţim iubiţi, încrezători şi capabili de orice ne dorim. Poate uneori au eşuat.
Adultul Maria simte bucuria şi recunoştinţa lor de a ne oferi mai mult decât au primit. Copilul Maria e încântat de atenţia şi grija primită. Astăzi stau amândouă în mine, şi înţeleg cum caută să retrăiască acestea de fiecare dată când sufletului îi este greu.
Nu ştiu cum era la mama acasă, dar ştiu sigur că la tata era cel puţin la fel de greu, ei neavând nici masă, nici scaune. Erau 7 guri înfometate , ce făceau zgomot şi erau prioritizaţi înaintea părinţilor.
La noi acasă, e și ceva diferit.
Sfârşitul săptămânii ne aduce împreună, la masa din bucătărie, ce are 3 scaune.
Tania îşi primeşte prima mâncarea, dar nu pentru că este mai mică, ci pentru că îi place să mănânce mai rece.
Cristi găteşte de cele mai multe ori, şi eu sunt cea care serveşte. Ne ridicăm pe rând de la masă pentru a aduce ce ne lipseşte sau pentru a ne ajuta, şi tata papă şi cărniţă şi pâinică, asemenea celorlalţi.
Suntem la ani distanţă de foamea tatălui meu ce a adormit în lanul de porumb speriat de boacănele ce le făcea, şi mai departe de noi, au îngheţat durerile bunicii ce rata mai multe mese din zi sau de traumele bunicului ce a văzut războaie.
Suntem departe de vremea când salariul lui ne ajungea doar cât să plătim chiria şi prima şedinţă la ginecolog pentru viaţa ce creştea în mine. Ne despart câteva amintiri de anul când eu citeam în liniştea noului camin şi el cutreiera tot oraşul, pentru a căuta varianta mai ieftină a slăninei sau a pâinii.
Astăzi suntem la un gând distanţă de a ne hrăni poftele, şi sunt recunoscătoare faptului că Taniei nu îi lipseşte nimic din ce şi-ar putea dori. Şi totuşi, nu de puţine ori s-a întâmplat, ca dinainte să guste mâncarea ei preferată, să întrebe : "Mai este?! "
Aşa am înţeles că foamea emoţională a ajuns şi la ea, şi e în regulă să fie aşa, având în vedere tot trecutul ce îl purtăm în noi.
Mi-aş dori totuşi, să se sădească în ea mai mult din vindecarea noastră, şi mai puţin din ce ne-a făcut să trăim preponderent la baza piramidei.
…
Poate povestea mea seamănă cu a ta , şi te regăseşti în sacrificiile părinţilor tăi, ducând cu tine povara că trebuie să renunţi la tine pentru ca ei să crească aşa cum tu nu ai putut.
În acest cerc vicios, de a prioritiza copilul prin suferinţa ta poate fi spart şi înlocuit cu un Cerc al Siguranţei , în care:
· starea ta de bine se va oglindi în comportamentul copilului tău
· poţi modela şi ajuta la creşterea lui sănătoasă având grijă de propriile nevoi
· te poţi opri să vezi nevoile lui din spatele comportamentului
· foamea emoţională se potoleşte prin rolul acordat afecţiunii şi empatizării cu copilul tău interior şi cu cel ce creşte bazându-se pe tine!
Tu alegi când repari ce s-a stricat, și faci loc schimbării. Acum pare a fi un moment bun.
Comentarios