Plecam de dimineaţă, după câteva felii de pâine cu unt şi dulceaţă de cireșe amare. Mama trebăluia prin casă, tata era la serviciu. Nu îmi purtau grija până spre după amiază , când îşi dădea seama că nu am mai mâncat nimic. Uneori şi seara mă prindea pe afară, toţi copiii eram flămânzi dar prea fericiţi şi încântaţi de timpul plăcut şi de joacă. Când nu mai rezistam, ceream să îmi arunce pe geam un sandviş sau mergeam plângând acasă dacă masa era pusă şi mama nu se îndupleca la rugăminţile mele.
Eram mai mult de 5 copii ce ne întâlneam zilnic, uneori un adevărat grup de 10-15 copii adunaţi din tot cartierul. De vârste diferite, de la 2-3 ani până la şcoala generală, şi seara se adunau şi cei de liceu .
Aveam grijă unul de altul, ne certam şi uneori ne pâram părinţilor pentru nedreptăţile celorlalţi. Însă de cele mai multe ori, singuri găseam soluţii să ne împăcăm sau eram dispuşi să schimbăm jocul şi regulile lui cât să mulţumească pe cei mai guralivi, dar şi pe cei mai tăcuţi fără de care nu eram suficienţi la numărătoare.
Eram prieteni şi duşmani de moarte, şi nu ne ascundeam după ecrane. Era o tragedie să fii bolnav şi să nu poţi ieși la joacă când toţi te strigau la geam. Bolile copilăriei mi s-au părut crunte, dar nu pentru că dureau , ci pentru că mă izolau de ei, de joc şi joacă.
…
Pe la 4-5 ani căram cu fetele din casă toată colecţia de păpuşi, accesorii şi haine făcute din şosete şi tricouri uzate, pături şi cleşti de haine. Ne făceam corturi în spatele băncii, şi la 30 şi ceva de grade, stăteam şi ne bucuram de ce ne-a ieşit. Când am intrat la şcoală, interesele s-au mai schimbat- rupeam caietele vechi în fâşii de mărimi diferite şi ne cream bani și propriul magazin cu frunze, pietre, flori sau jucării. Făceam cumpărături una de la alta, şi schimb pe schimb lăsam loc de Bună ziua . Cu ce vă putem ajuta?
Toamna nu ne prindea prin casă: frunzele le adunam cu mâna şi făceam dintr-un morman trambulină încă de pe vremea în care în România nu se ştia de ele (sau cel puţin noi nu ştiam că aşa se numesc). Alteori le selectam pe culori, mărimi, frumuseţe şi forme. Umpleam dulapurile de la pat cu castanele adunate, şi îmi aminteam prea târziu de ele, când deja erau mucegăite
Nici iarna nu ne găsea în casă. Uram straturile de pe mine: ciorapi, mulaţi şi pantaloni, şi în partea de sus, peste maleta şi puloverul gros, nelipsita vestă de lână, împletită de mama. La acestea uneori se adăuga o salopetă impermeabilă de iarnă, alteori doar o pufoaică. Abia mă mişcam , şi cu greu îmi găseam poziţie pe sania mea, parte din bobul lung de peste 10 sănii. Îmbrăcată aşa , cu atât mai puţin mai dădeam pe acasă, nici pentru mâncare, nici pentru toaletă. Căci dacă eram udă la picioare, în casă rămâneam de teama mamei că voi răci.
…
Sunt multe amintiri, şi toate au în comun grupul nostru de la bloc, de pe strada Cristalului, din cartierul Gheorghe Doja. Străzile erau pline de copii la joacă, maşinile se găseau pe alocuri în garaje, şi când cei mari nu aveau grijă de cei mici, sau poate mama şi tata erau la lucru, vecinii şi gura lor erau semnalul să fim bine-crescuţi pentru a nu da explicaţii când ne întoarcem acasă.
Astăzi e o alta lume, şi cea din trecututul nostru pare o poveste lipsita de adevăr. Copiii au prieteni dacă părintii au prieteni cu copii, cu care să se întâlnească în parc, ocazional, spre cel mult săptămânal. Şcolarii au prieteni virtuali, mulţi la număr în jocurile online dar mai puţini decât degetele de la o mână sunt dispuși să meargă în parc. Iar adolescenţii îşi programează întâlnirile online şi au alte criterii de selecţie pentru grupul din care să facă parte.
Străzile sunt aglomerate cu maşini, parcurile par suspicioase în prezenţa adulţilor ce pariază la jocuri şi folosesc copacii pe post de toaletă, şi acolo unde se găsesc grupuri de copii, şi tehnologia e prezentă - telefon, smartwatch sau chiar tabletă. Copiii sunt însoţiţi de adulţi care intervin şi acolo unde nu e nevoie, se înclină spre a supraproteja copilul şi activitățile lui din parc sau tind să neglijeze creativitatea copiilor şi instinctul lor natural de a explora. Tot mai puţini copii vin unul spre altul cu Vrei să fim prieteni? , fără umbra părintelui ce face poze sau restructurează cadrul natural cu ce crede şi simte el că e necesar .
Dezvoltarea tehnologiei şi creșterea presiunilor financiare şi materiale aduc o profundă deconectare a copiilor de părinţi, a copiilor de grupul social. Fie că vorbim de frecventarea grădiniţei, fie de petrecerea timpului liber în parcuri şi spaţii de joacă, sunt locuri în care se dezvoltă abilităţi şi deprinderi de autonomie personală , de joc liber şi integrare în grupuri cu respectare de reguli, ce nici o carte de parenting nu le poate suplini. Aşa se face că micii şcolari trăiesc o frustrare în adaptarea şcolară, deşi din punct de vedere cognitiv sunt peste nivelul nostru la vârsta lor. Emoţional şi relational sunt tulburaţi de cerinţele şcolii.
Iar dacă e să ne gândim la preşcolari, creşte numărul copiilor ce prezintă tulburări de dezvoltare psihomotrică asociate cu tulburări de limbaj, întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului, dificultăţi de comunicare şi tulburări emoţionale şi comportamentale. Ştiu să caute melodia preferată pe Youtube, dar nu ştiu să îşi zică numele şi vârsta. Îţi cunosc parola de la telefon, dar nu ştiu cum arată oaia sau cum face calul când merge la galop. Şi exemplele pot continua.
Nu intenţionez să generalizez, doar prezint situaţia reală ce o trăiesc în cabinetul logopedic, unde săptămânal sunt solicitată pentru cazuri noi, şi sunt pusă în situația de a refuza din lipsă de spaţiu liber.
Sunt recunoscătoare deschiderii părinţilor în a primi sprijin şi ghidaj în recuperarea lacunelor.Apreciez şi menţionez puterea părinţilor în a se vulnerabiliza, şi cum apelând la un specialist, fac primii paşi în recrearea unei conectării cu copilul , școlarul sau adolescentul ce se pregăteşte ca un războinic să părăsească cuibul.
Nu prezint perfecţiunea copilăriei noastre, a celor născuţi dinainte de anii 90 şi imperfecţiunea noii generaţii. Visez în schimb la un echilibru între cele două pentru copilul meu şi pentru nepoţii mei.
În creşterea Taniei, mă confrunt zilnic cu provocări în stabilirea limitelor în accesul la tehnologie, înţelege şi nu face abuz. Uneori o văd cât suferă când nu are cu cine să meargă în parc, şi ce reuşită este când îi adună pe toţi la o îngheţată pe mal sau la o plimbare cu bicicleta prin parc.
Visez la o lume în care ne permitem să simţim durere şi să ne vindecam prin relaţia cu ceilalţi. O clipă, o zi din săptămână în care lăsăm grjile de la serviciu în faţa uşii şi ne aşezăm pe covor lângă copil. Îl observăm, îl ajutăm în jocul lui şi ne lăsăm totodată purtaţi de fanteziile lui. Să ne permitem să ne jucăm când mintea ne stă la îndatoriri, şi sufletul ne este îngheţat de teamă şi suferinţă- acesta este un ideal ce se construieşte cu fiecare moment departe de tehnologie, conştienţi şi aproape de cei de lângă noi. Timpul liber să fie în minim doi, şi banalităţile muncilor din casă să nu cadă doar pe umerii mamei, ci să fie noi motive de a sta împreună.
Şi dacă în unele seri, ne e greu să le citim o poveste, sunt prea mari să ne mai asculte sau prea mici să aibă răbdare, un film pare o idee grozavă. Un film la care să râdem împreună sau să savurăm un popcorn curioşi de firul aventurilor.
Avem nevoie să relaţionăm, e o necesitate să ne jucăm- ambele pot fi prioritare în vieţile noastre, indiferent de vârstă.
Ce a fost, rămâne o amintire.
Ce trăim, e o altfel de aventură.
Ce ne aşteaptă, e ce construim acum.
Şi la fel cum moda revine o dată la câţiva ani, şi doar mici elemente se schimbă, la fel ideea de a fi un părinte jucăuş, conştient de el şi de nevoile copilului lui rămâne mereu la modă.
P. S.: Mulțumesc părinților pentru acordul primit în a folosi aceste fotografii ce exprimă bucuria copilăriei!


Comments