top of page
Poza scriitoruluiMaria Szabo

Iluzia singurătăţii

Actualizată în: 21 sept.


”…ne naștem dintr-o relație, suntem răniți într-o relație și, mai ales, ne vindecăm doar prin relația cu alții.”(Dr. Harville Hendrix, Dr Helen LaKelly Hunt)

Mă las purtată de gânduri şi încerc să găsesc un fir al conexiunii cu ceilalţi. Caut să văd cum se naşte uneori sentimentul singurătăţii în marea de oameni ce roiesc în jurul meu.

...

În casa de pe vale, în camera luminoasă din mijloc, mămuţa avea un afiș, fix lângă geam, cu un curcubeu şi un mesaj atât de frumos ” După furtună, vreme bună!” .Aici dormeam noi , oaspeții şi o perioadă a fost şi camera fratelui meu cât a avut un post în învățământ la sat. Cred că el a adus acest poster, singurul obiect care ieșea din decorul amorţit, criogenat încă de pe vremea când era mama fată tânără.

Patul era cu dormeză şi o mică vitrină. În micile dulapuri, un buchet de flori de câmp uscate dar cu aceiaşi frumusețe ca şi cum abia au fost culese. În colțul din stânga o sobă ca nouă, rar folosită, în dreapta un dulap cu tacâmuri şi veselă pentru sărbători ce erau folosite doar la ocazii speciale. Tot acolo m-au așteptat zeci de ani şi bolurile de dulceață primite de ai mei în dar de nuntă. Lângă geam, o masă mare, solidă, cu sertare speciale, masă ce mi-a folosit drept sprijin când ieșeam pe ascuns din casă. Aici ne strângeam laolaltă cu fini şi naşi, verişori şi unchi, pe vremea când relațiile familiale erau o prioritate .


În casa de pe deal, la tătuţa, îmi plăcea camera din spate, ce era precum un muzeu. Rece, cu covoare ţesute unul peste altul , atârnate de grinzile de lemn, cu perne umplute cu pene şi plapume grele aşezate ca-ntr-un tablou pe un pat tare de lemn, fără saltea. Aici veneau colindătorii şi banda de urători, şi ai mei îi serveau cu cozonac şi vin fiert, şi urările lor încheiau anul greu şi vesteau bogăţia noului an. Camera de oaspeţi era în antiteză cu camera din faţă, unde el îşi ducea traiul zilnic. Umedă, întunecată, mică, şi pe patul din lemn, păturile din cârpe ţineau loc şi de saltea , şi de protecţia serilor lungi şi reci. Tot pe pat , întindeam prosopul alb, ţesut de bunica mamei, şi pe fundul de lemn, aţa ne felia mămăliga aburindă. Etajera de lângă pat avea loc doar pentru pămătuful lui de bărbierit şi o carte veche de război. Lângă ea, oglinda mică şi arsă de soare în care cu greu ajungeam să mă văd.

Aici ne adunam noi şi câte un frate sau o soră de-ai lui tata, şi din colţul meu micuţ de după sobă, ciuleam urechile la discuţiile lor fără sens. Pământul părea cea mai mare avere, recolta era socotită pe sezoane şi familia numeroasă părea mereu nemulţumită de ce i se cuvenea. Tensiunea era verbalizată şi niciodată rezolvată, ci mereu amânată.

În contrast, dar sub ochii mei mici de copil, nu mobila sau luminozitatea caselor mă făceau să mă joc şi să mă bucur de copilărie. Ci oamenii ce mă însoţeau şi modelele ce mi le ofereau. Şi deşi par două lumi diferite, ce viziuni complementare mi-au oferit.

....

Astăzi mă gândesc că avem nevoie de oameni, avem nevoie unul de celălalt.

Avem nevoie de ceilalţi pentru a creşte . Uneori simplu, la îndemână, prin sprijinul primit, alteori prin piedicile ce par să ni le pună în cale. Din ambele apare învățarea şi schimbarea modului de a reacționa şi de a gestiona situațiile la care ne expune viața.

Uneori suferim în relaţii şi avem nevoie de ceilalţi pentru a ne vindeca. Mult timp am crezut că sunt suficientă . Suficient de puternică să fac faţă greutăților, suficient de rezistentă să mă descurc singură. Suficientă. O iluzie căci imediat ce mă încurajam în acest sens, mă vedeam la pământ fără resurse, fără șanse, fără speranță.

Mă motivam că au fost şi altele în viața mea şi ce bine m-am descurcat singură. O altă iluzie . Căci mereu a mai fost cineva.

Atunci când părinţii mei trăgeau în direcţii diferite în educaţia noastră, a fost blândețea nașilor ce m-a învățat că se poate trăi altfel, oamenii pot reacţiona şi altfel la greşeală.

Atunci când m-am simţit copleşită de adolescenţă, a fost vecina de peste drum, răbdătoare şi prezentă, ce mă aştepta cu brațele deschise cu cât mă închideam mai mult.

Au fost frații ce au plecat şi au arătat că e o lume dincolo de ce văd eu cu ochii, au fost părinții ce m-au împins spre aceasta lume deși i-a durut să se despartă de copilul din mine.

A fost mereu cineva acolo, cu cât fugeam mai mult de lume.

A fost iubitul ce m-a trădat în nenumărate rânduri şi m-a făcut să sufăr, dar m-a învăţat despre prezenţa lui Dumnezeu chiar şi în spinii trandafirilor .

Au fost toţi cei care nu stăteau lângă mine dar sufereau alături de mine strigându-mi numele în rugăciunile lor.

A fost învățătoarea ce a văzut dincolo de neputințele şi limitele generațiilor anterioare, a fost profesoara ce a dat sens mediocrităţii mele.

Recent, a fost doamna de la rând ce m-a complimentat în dimineaţa mea posacă. A fost mămica ce nici nu m-a văzut dar mi-a oferit darul recunoştinţei când strângea resturile altora pentru a oferi un prânz la mall fiului ei.

Astăzi e El în tot ce întâlnesc şi trăiesc şi îmi permit să simt, să văd , să ascult, să primesc.

...

Mereu am crezut că între toți sunt singură în lupta mea. În lupta mea cu durerea, în chinurile nedreptăților suferite şi în tristețea de a fi ceva mai mult decât se vede. Dar de fapt din mulţimea ce părea să nu mă vadă, mereu a fost cel puțin o persoană ce m-a conținut emoţional şi m-a sprijinit în lupta mea pe când încă era inconştientă. Când am început să o verbalizez, cu atât mai mult mi-am găsit aliați, şi armata mea a devenit mai mare decât mi-aş fi imaginat.

...prea puţini au înlocuit mila cu empatia , lupta lor cu vindecarea noastră. Puţini dar suficienți ca astăzi să văd că lupta e tot o iluzie. Şi nu e nimeni după colț să mă pedepsească, doar umbra mea, doar amintirea a ce am trăit odată...

Nu stă nimeni fizic să mă critice, să mă alunge, să mă abandoneze, sunt doar temerile mele.

Sunt doar eu în faţa geamului închis. Şi dincolo e o priveliște ce mă așteaptă să o ating, să îi simt parfumul, să o strâng la piept, nu doar să o admir.

...

Acum sunt tot mai mulţi în viaţa mea şi îmi doresc să îi primesc cu dragă inimă.

Uneori pot, uneori nu pot. Ca în acest moment când din capul holului, l-am respins şi l-am rugat să îmi dea un răgaz de singurătate. Asta pentru că uneori e dureros şi transformator să dau noi conotaţii relaţiilor şi să accept şi să trăiesc altfel. Pentru el înseamnă respingere şi abandon, pentru mine înseamnă acasă în copilărie, libertatea din oraşul universitar. E povestea mea alături de povestea lui de viaţă , aduse în acest spaţiu relaţional dintre noi .

Dar ne permitem să creştem ce se află între noi atunci când:

· creăm un spaţiu de siguranţă între noi în care este loc pentru ambele poveşti fără clasamente sau judecăţi

· verbalizăm emoţia şi gândurile ascunse în spatele comportamentului şi verificăm cum ne afectează asta

· şi empatizăm cu celălalt şi ne simţim confortabili în a fi vulnerabili în relaţie

...

Astăzi , acum, nu eşti singură deşi nu e nimeni lângă tine.

Astăzi, acum, aici sunt eu ce mă gândesc la tine, mă rog pentru tine şi visez cu ochii deschişi că mă vei primi!

89 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments


Post: Blog2_Post
bottom of page