Fragmente de durere
Eu.
Eu sunt singuratica ce m-ai cunoscut când aprindeam lumânări străinilor în cimitirul ortodox. Sunt acel val de roșeață ce mă inunda în fața întrebărilor, sunt lacrimile ce se uscau sub obraz dinspre apus spre răsărit. Sunt umbra ce cutreiera orașul căutând ce nu putea primi, sunt flacăra ce arde acum pe dinăuntru de teamă să nu rănească.
Tu.
Tu eşti absorbită de teama morții și e vizibil cum o alimentezi zilnic cu pastile. Cauți o pastilă minune care să te facă să uiți tot ce ai îndurat de la începutul relației și tot ce ai sacrificat de dragul copiilor. Este modul tău de a supraviețui emoțiilor ce ți-au cotropit corpul, corpul sănătos la vârsta lui, încetinit pe alocuri de timp. Este dependența de independența la care ai renunțat mult prea devreme, mult prea asumat pentru o copilă fericită.
El.
E revoltat pe cursul vieții și mă sună des; poartă un monolog despre cât de bolnavă este ea, cum l-a rănit și cum i-a ruinat ideea de familie fericită cu reproșurile și geloziile zilnice. Simte că nu o mai suportă și că îl sabotează în relația cu copiii. Îl tentează să fie empatic atribuindu-i o boală psihică care ar explica comportamentul ei. Se surprinde încercând să aprecieze eforturile ei însă asta i-ar distruge tot ce a construit în ultimii 17 ani cu mintea și cu durerea din suflet, așa că renunță repede.
Noi.
Noi am încercat, dar am eșuat în nenumărate rânduri să îl îmbrăţişăm emoţional. Am încercat să îl ascultăm și să îi fim aproape, însă cumva finalizam mereu jigniți și ocărâți de toată neputința de a-l sprijini financiar. Dependențele lui sticleau ca diamantele în ochii noștri, acele prețioase ce te eliberează pe moment de durere și îți fură sufletul pe veci. Strigătul lui de ajutor nu era format din cuvinte, iar cuvintele lui erau coduri pentru dureri și tristeți ce nici lui nu-i erau cunoscute. Ce dulce e cadoul nostru existențial și ce presiune să returnăm pentru a nu rămâne datori!
…
Durerea e transformatoare.
Durerea ne transformă.
Durerea ne face să fim răi.
Tristețea neexprimată ne conduce comportamentul și se oprește abia atunci când deja am rănit ( ca prevenție să fim răniți).
Teama ne împiedică să vedem gândul bun din celălalt și ne determină să ne apărăm într-o luptă atât de aprigă încât nici nu luăm în calcul că ar putea fi imaginară sau chiar mai rău , că nu e a noastră. Sunt șanse mari să nu ne aparțină, să ne fie pusă în bagajul zilnic de toți cei cu care ne intersectăm sau și mai dureros, de către cei ce ne cresc și ne fac din copii oameni mari și îndurerați cu generații unul și unul.
Furia scindează relații și adâncește teama și tristețea. Furia naşte monştri chiar şi în chipuri de Cosânzene sau în vieţile exemplare. Furia nu e a noastră, ea doar maschează pe moment tot ce nu s-a spus când am fi avut nevoie.
…
Mă poartă corpul spre noi povești, iar mintea e neobosită în a căuta și a explora. Se gândește uneori cu tupeu și la moartea cea înspăimântătoare. Are suflul suficient de puternic cât să o alunge , dar ea revine iar și iar cu același mesaj: "De ce mă alungi când tot mă strigi?"
Are dreptatea ei. Uită ca nu e ușor să o privesc, și m-a rănit răpindu-mi ce mai era copilăresc în suflet. Uită ca m-a transformat într-o orfană și uite cum încă plâng de durere.
Și eu vreau să o uit însă nu mă lasă.
Și când mai vine să răpească pe cineva, cu îndrăzneală îmi amintește de viața ce o duc, de vindecare și de reparare, de clepsidra încețoșată ce nimeni nu o poate întoarce.
Îmi dansez tristețea ce m-a cuprins în ultimile zile și îi dau voie să plece, să mă lase să mă plimb pe mal, să caut oamenii ce m-au pierdut, să mă joc cu ea, să îmi iubesc soțul.
Încerc din nou și din nou.
De efortul ar fi suficient, de formula magică aş găsi-o, ce uşurată m-aş simti! Aș împărți -o tuturor, căci știu că în singurătate suntem cu toții.
Pansament pentru răni.
Şi de aş fi pustnic, aş ţipa în crâng de dorul omenirii, sperând să îmi fie auzită vocea. Aş scrijeli pe pereţi mesaje pentru cei ce vor să vină, cu dor pentru întâlnirea ce singur mi-o refuz.
Poate aş halucina şi aş visa că un înger cu chip de mamă mă vizitează şi îmi alungă din chinul singurătăţii.
Sunt doar un trecător.
Durerea, în multiplele ei faţete, mă pune în situaţii în care mă sperii, în care fug, momente în care nici măcar nu ridic un deget pentru relaţiile mele căci simt că mai bine nu ar exista.
Totuşi ce bine că în marea de oameni, deschid ochii şi mă văd cu tine, mă alin cu ea, mă descopăr prin relaţia cu el.
Deschid porţile relaţiilor datorită paşilor făcuţi împreună, alături, la braţul tău.
Mulţumesc!
Comments