top of page
Poza scriitoruluiMaria Szabo

Drumul spre acasă

Actualizată în: 21 sept.



AŞA A FOST ACASĂ.
E atât de multă linişte şi pentru prima dată, după mult timp, asta nu mă mai sperie.

M-am trezit în patul în care l-am văzut ultima dată în viaţă, contopit cu boala, ce prea puţin i-a mai lăsat din energia şi pofta de viaţa ce îl conduceau odată. Îmi amintesc cum am stat pe scaunul de la marginea patului şi am urmărit ştirile împreună.
Îmi amintesc cum lansam întrebări şi curiozităţi, însă gura îi era uscată, pieptul se ridica rar şi ochii clipeau rar şi dureros. Pentru nimic nu mai găsea vlagă. Am îndrăznit să mă aşez lângă el în patul de o persoană, să îl ţin în braţe, să îmi cobor capul pe pieptul lui şi să mă gândesc că poate, măcar o sărutare părinteasca pe frunte îi pot fura.
Din tata mai erau doar furia şi neputinţa. Cu neputinţa m-a petrecut şi cu furia, pentru tot ce nu a putut fi şi nici timp nu mai are, a lovit pentru ultima dată aerul apăsător ce îl înconjura.
În acelaşi pat, cu acelaşi scaun la marginea lui, sub aceleaşi raze de soare m-am trezit acasă. Când m-am ridicat, din nou m-au întâmpinat copacii coloraţi peste care s-a mai aşezat un an, blocurile neschimbate ale copilăriei şi liniştea. O linişte ce îmi vorbea diferit, şi de data asta nu m-a mai speriat. Nu mă speria gândul că ar putea ascunde ceva, nu mă tulbura ideea că mă afund în ea ca într-o inchisoare fără scăpare. Nu am mai vrut să trag cu urechea la ce e dincolo de uşă, şi m-am bucurat că a avut răbdare să mă primească din nou, acasă.
Ea nu a mai coborât, a aşteptat cuminte în geamul balconului aşa cum făcea mămuţa în ultimii ani, sprijinită de gardul casei.
Are părul tot mai alb, alb ca prima zăpadă din pădure. Ea e frumoasă şi în trăsăturile ei zăresc pentru prima dată adolescenta ce s-a luptat cu rebeliunea mea, şi copila de la sat, cu de toate şi mai nimic.
Plânge. Mama mea, ce atât de mult m-a dorit, plânge. M-a dorit să o salvez, m-a crescut să o ajut.
Plânge de acelaşi dor ce pe toţi ne cotropeşte uneori, dorul ce ne poartă prin viaţă până în ultimile clipe: ce a fost şi nu mai poate fi, ce ar fi fost dacă aş fi putut fi, cu sclipirea de atunci şi mintea de acum.
Plânge şi totuşi inima îi râde de bucurie că nu mai e singură. Că ai ei, o parte din ei, sunt acasă, şi ea mai poate trebălui şi pentru alţii, că scopul ei în viaţă- de a îngriji şi de a oferi este din nou atins, dă din nou energie corpului adus de timp.
Mă serveşte la pat, ca de obicei, cu o cafea dulce şi o felie de alivâncă.
Ca atunci, şi acum nu vrea să o ajut cu nimic în bucătărie, altul e rolul meu. Rolul meu, şi al celor ce mă înconjoară e să primim dragostea ei prin tot ce a lăsat bunica în ea şi toţi cei dinaintea ei. Rolul meu este să îi ofer doar recunoştinţa şi atenţia mea, să empatizez cu ce încă o ridează şi o face să suspine.
Ne era dor să ne privim, să ne vorbim şi să ne ţinem în braţe, şi totuşi ce străine sunt aceste gesturi. Străine dar în nevoie, uitate şi totodată la îndemână.
Câţiva kilometri mai încolo, mă aştepta el, mai matur prin prisma anilor ce s-au aşezat peste el, mai înţelept în urma loviturilor primite de la viaţă. Îl privesc cu admiraţie, şi regăsesc ca în copilărie, un model despre poftă de viaţă, blândeţe şi asumare. Nu ne-am ieşit din roluri nici o clipă, nici acum 37 ani mai târziu, şi el încă mă ocroteşte cum poate şi ştie mai bine, şi din puţinul lui lasă şi în palmele mele puţin.
AŞA E ÎN CASA CE O PORT CU MINE.
Cât am putut, mi-am dus bătăliile singură. Sau cel puţin aşa am crezut. De fapt, aşa cum bine spune terapia relaţională, doar am pierdut conştiinţa conectării cu toţi cei de acasă.
Când m-am frânt în noi conştientizări, m-am retras în cursuri şi formări sperând să fac un pas în faţă . Şi aşa a fost, deşi întrebarea “ Şi acum ce fac cu asta?” tot revenea, din nou şi din nou, inclusiv când credeam că făceam suficient să mă scap de ele, cumva în naivitatea mea.
Ieri, în timpul unei şedinţe de terapie, am primit aceasta imagine de la cel ce stătea în faţa mea, cu acelaşi dor ca şi al meu.
Am zâmbit şi am citit printre rânduri. Deja în ignoranţa mea, doream să îl notez pe mijloc, în terapie fiind cu el. Vreau sa îmi confirme asta, şi sunt curioasă:

“-Tu unde te afli?

-Probabil cu unele aspecte aici, cu unele acolo .”- parcă a zis el.

"Ce putin ştim despre alţii, şi cum totuşi ne permitem să citim ce e în spatele poveştii "- acesta a fost un gând arogant şi răutăcios, ce astăzi mi-a dat voie să mă regăsesc în această imagine.
Ce mult îndrăznesc să mă vulnerabilizez şi ce puţin defineşte din zbuciumul ce mă frământă şi din ce stă în substraturi adâncit, temător de veşnica povară: Oare sunt suficientă?
Asemenea lui, încă ţin bine ascunse bucurii de care nu mă pot bucura şi tristeţi de care mă sperii doar cu gândul că există. Însă ce recunoscătoare sunt umbrelor ce le ţin de mână, şi acum în timp ce scriu, acceptând că sunt parte din mine.
85 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments


Post: Blog2_Post
bottom of page