Surmenajul psihic este cel puțin la fel de periculos precum surmenajul fizic.
Normalitatea ultimilor ani a constat în vizite neprevăzute la urgenţe, unde am ajuns datorită simptomelor accentuate de slăbiciune , palpitații şi amețeli. Nu aş fi cerut un control specializat dacă el nu ar fi insistat. Mai mult pentru liniştea lui , dar ajungea să spună ce simţeam de mult dar nu aveam forţă să spun- NU MAI POT!
Mulţumitor sau nu, niciodată nu s-a găsit o cauză directă a stării rele de sănătate, şi concluzia unei zile în aşteptare de analize şi perfuzii în desfăşurare, era mereu să am mai multă grija de mine în ceea ce priveşte odihna, alimentaţia şi eliminarea factorilor de stres. Dacă cu primele, m-am mai împăcat în timp, cu cea din urmă nici o şansă. De altfel, cum să elimini situaţiile de stres, când tu eşti sursa de calm, liniştire şi vindecare pentru cei cu care intri în contact.
Dacă mă întorc şi mai mult în timp, îmi amintesc de mine cu chipul transfigurat, umflat şi roşu, cu dureri de cap ce nu cedau la nici cele mai puternice analgezice, cu corpul robotizat şi dimineţi în care mă trezeam mai obosită decât mă aşezam seara la somn.
Şi totul a început cu DA. NU însemna nepuţintă, incompetenţă, abandon şi neacceptare. DA îmi dădea posibilitatea de a fi văzută, şi de a mă simţi parte din. Parte din orice, atât timp cât nu era în raport cu mine, cu corpul meu, cu felul în care eu mi-am părăsit câminul părintesc, oraşul studenţesc, familia şi prietenii, visul universitar şi forfota voluntariatului.
Primul contact cu această fugă s-a simţit când a apărut ea în viaţa noastră. Mă mândream cu instinctul matern care m-a făcut să mă adaptez uşor la viaţa de mamă, fără să am ajutor în rude sau cunoscuţi, fără să îmi permit să fiu altceva înafară de mamă şi pe alocuri soţie.
Corpul m-a atenţionat în nenumărate rânduri. Kilograme în plus, stări emoţionale la extreme, dureri de cap puternice, pierderea părului şi apoi, treptat primul şi singurul atac de panică, când credeam că fie mor de inima , fie de goana prin trafic a fratelui meu ce a încălcat în 10 minute toate regulile de circulaţie posibile. Nimic medical, totul pe fond de stres şi oboseală.
Când ne-am rupt puţin, eu înspre şcoala specială, ea înspre grădiniţă, din nou am căutat să am un loc, şi poate mai mult decât atât, să dovedesc că merit. Că sunt suficient de bună. Că pot fi văzută şi valorizată. Atunci au început acele alergii fără a fi găsită o cauză, apoi starile generale de rău ce se încheiau la spital.
Credeam că într-un spaţiu privat, voi face lucrurile altfel. Dacă la început raportul dintre mine şi copiii cu tulburări de limbaj era de 1 la 1 , într-un timp mai scurt decât mă așteptam numărul cerințelor a fost peste putința mea de a mă multiplica şi de a le răspunde așteptărilor. Abia când un părinte mi-a spus empatic că înțelege că îmi este greu pentru că ei sunt mulți şi eu sunt doar una , am înțeles cât de mult am încercat să trag de mine. NU era încă absent din vocabularul meu, şi asta mă punea uneori în situaţia de a-mi asuma consilierea parentală, rol ce depăşea cu mult cel de logoped.
Am căutat să înţeleg mai multe, am urmat o formare pe terapie familială, şi am sperat că separând tipurile de servicii din cabinet, voi evita momentele acestea de burnout.
El a fost mereu acolo să îmi amintească de priorităţi. De viaţa mea, a Taniei şi a lui. De faptul că nu pot şi NU TREBUIE să salvez pe cineva. Că nu am meseria aceasta pentru a salva lumea şi că e ok să nu fie toţi mulţumiţi de mine. Că e normal să le fie greu să accepte limite atât timp cât eu nu am încredere în ce propun sau nu mă ţin de ce le sugerez în materie de timpul alocat şi de posibilităţi . Că dincolo de mine şi de spaţiul teraputic, are un rol important continuitatea terapiei în familie şi că fiecăre caz are limite care nu mi le pot asuma. El a fost primul care a spus NU atunci când eu nu am putut să mă rup de Tania pentru a avea o noapte de somn după 10 luni nedormite.
El mi-a spus NU şi m-a certat în cel mai frumos mod cu putinţă, când a văzut că abuzez de mine.
Şi asa a fost şi acum o lună, când mi-a spus că din nou, trag de mine peste puteri, deşi am tot promis şi am încercat să fiu perseverentă în planul acesta de autoîngrijire .
Astăzi, între 7 şedinţe şi 3 ore de sport casnic, am simţit cum mă ia iar valul. Valul grijilor să mulţumesc şi să uit de mine.
Aş zice că acest pas de conştientizare, mă aduce mai aproape de succesul cu mine. Căci atunci când îmi permit să simt oboseala, şi să îi dau un gând, o senzaţie corporală şi o emoţie, sunt prezentă în corpul meu. Sunt acasă cu mine. Mă întind sau îmi iau o pauza de relaxare, mă bucur de o prezenţă prietenoasă sau pur şi simplu mă opresc din tot.
Astăzi, acum sunt cu şalele îndoite şi picioarele umflate. Sunt cu muncile casei neterminate şi cu teancul de proiecte pe birou.
Dar cu aşa o pace în suflet încât tot ce contează acum sunt luminile oraşului ce se văd reflectate în Timiş, îmbrăţişarea Taniei -dăruită fugitiv când a venit să mă verifice, e el ce mă aşteaptă răbdător pe canapea.
Sunt familiile ce mă primesc cu braţele la fel de deschise ca înainte dar mai conştiente de cât de mult sunt în proces de învăţare şi de recuperare, asemenea lor.
Kommentare