"Cum te simţi?" în loc de "Ce faci?"
Iată o întrebare ce am început să o folosesc cam pe când l-am cunoscut pe viitorul meu soţ, acum 14 ani, 3 luni şi 2 zile.
Nu mai ţin minte la cine am auzit-o prima dată, şi cât am reuşit să o înţeleg şi să răspund corespunzător, însă îmi amintesc de cum începeam conversaţiile cu el cu un salut şi cu curiozitatea privind starea lui emoţională. Şi eu şi el eram cam varză la acest capitol, nu cred că aveam în vocabular altceva decât eternul “fericit” şi “trist”, şi care de cele mai multe ori erau înlocuite cu“bine” sau cu descrierea a ce făceam sau gândeam propriu-zis în acel moment. Şi asta se întâmpla atunci când nu puteam minţi că simţim fericire sau bucurie, căci pe lângă faptul că nu ne doream să punem în cârca celuilalt emoţia noastră, nici nu aveam nivelul de maturitate (emoţională) cât să ne identificăm corect propriile stări.
Aşa se face că au fost momente în care am crezut că lacrimile sau mâinile împreunate şi frunţile încreţite vor fi suficiente cât să primim ce doar în gând, tacit şi şoptit, îndrăzneam să spunem.
Cu el puteam fi copilul jucăuş ce îl aşteaptă în maşină, cu limba scoasă şi ochii încrucişaţi, râdeam până îmi săreau lacrimile de bucurie, şi el radia de fericire doar văzându-mă aşa.
Însă cât timp poţi fi doar aşa?!
Viaţa se întâmplă. Te ia prin surprindere şi te ameţeşte bine de tot.
Însă viaţa nu este doar despre ce fac acum, aici. E şi povestea ce eu mi-o spun legat de ce am făcut şi am trăit în trecut. Sunt gândurile ce le proiectez legat de ce voi face.
Şi mai sunt două elemente, ce eu le-am înăbuşit cândva prin copilărie, şi despre care de câțiva ani, am învăţat să mă autoeduc: ce simt legat de ce trăiesc şi cum simt asta la nivel de senzaţii corporale. Despre acestea din urmă, am mai scris aici https://www.mariaszabo.com/post/descul%C5%A3-prin-amintiri.
Astăzi am auzit un psihoterapeut vorbind despre analfabetismul emoţional şi m-am blocat în indignare, despre cât de dură e aceasta formulare şi cât de ofensatoare poate fi.
Am stat cu asta şi apoi mi-am adresat aceste întrebări pentru a săpa mai adânc:
-Cum mă simt acum?
-Ce simt acum are legătură doar cu prezentul sau mai e ceva din trecut ce mă face să simt asta?
- Care sunt gândurile şi amintirile ce le am legat de asta ( pentru această situaţie, legat de inteligenţa emoţională)?
-Cum resimte corpul meu această informaţie? ( Resimt şi acum o răceală a palmelor dinspre podul palmelor spre vârful degetelor şi o durere apăsătoare la nivelul frunţii)
M-am simţit, în primă instanţă, indignată de această formulare, însă răspunzând la aceste întrebări, m-am liniştit, trecând din pragul de ruşine şi vinovăţie către cel de curiozitate faţă de ce se întâmplă cu mine.
"Cum te simţi?" nu este o întrebare simplă, căci e o invitaţie dinspre noi înşine spre relaţia cu ceilalţi.
“ Mă simt în siguranţă să pot să îi spun prin ce trec? “
“Întreabă doar din complezenţă sau chiar e dispus să mă asculte? “
“Am eu timpul necesar pentru a prioritiza un răspuns sincer sau altul îmi este scopul întâlnirii?”
“Ştiu ce simt sau mi-aş dori să mă ajuţi pentru a identifica emoţiile şi nevoile mele?”
Adevărul pe care eu îl cunosc este acela că am crescut într-o familie, o comunitate, o societate în care accentul a fost pus preponderent pe cumularea de informaţii, (inteligenţa cognitivă), pe performanţă şi competitivitate, şi aceste laturi ale personalităţii mele au fost descoperite pentru că asemenea mie, şi ceilalţi au prioritizat nevoile de bază (alimentaţie, adăpost, educaţie) şi au făcut ce au putut : au dat mai departe ce au primit şi ei, plus un pic ( picul ce aduce evoluţia fiecărei generaţii).
De la a primi gesturi pline de afecţiune şi aprecieri, cuvinte de alint şi înţelegere doar în somn ( vechea replică “ Copilului să îi spui doar când doarme că îl iubeşti.”) până la a verbaliza despre ce simţim şi a privi asta cu empatie şi compasiune, au trecut decenii de amorţeală.
Pentru mine, a început cu un “Cum te simţi?” plin de curiozitate faţă de constrastul a ce se vede şi ce se simte, a continuat vindecător alături de cei dragi, cu empaticul “ Sunt aici pentru tine când îţi este greu ţie şi îmi este uşor mie.” , şi a ajuns în punctul în care “ Îţi sunt aproape în emoţiile dificile, conştient şi în relaţie şi cu emoţiile mele.”.
Nu e o călătorie uşoară, lină şi fără intersecţii conflictuale.
Pentru unii e provocator doar să identifice emoțiile de bază- tristețe, bucurie, furie, teamă, uimire, căci atât de adâncă ne este rana uitării de a privi și spre suflet, nu doar spre ce gândim și ce facem…
…
Recent, în drum spre Timişoara, el era pătruns de gânduri, eu căutam frumosul şi speranţa în lanul de maci.
Lacrimile îmi curgeau şiroi, căci deşi ştiam că nu sunt în întunecimea poveştii lui, mă proiectam responsabilă de a-i găsi soluţii.
Simţeam vinovăţie şi vulnerabilitate, căci o viaţă am fost vraciul sufletelor celorlaţi, pentru a nu simţi.
Şi când m-a văzut, a înţeles că îmi este greu şi m-a rugat “ Aş vrea să nu mă simt prost (adică vinovat) de faptul că îmi este greu .”
Asta îi cerusem şi eu cu câteva săptămâni în urmă, când din furia îmbinată cu oboseala fizică, am descărcat un râu de lacrimi, am respins fizic dragostea lui, ţipând să mă iubească aşa cum sunt. “Când sunt tristă, aş vrea să nu te simţi responsabil de lacrimile mele.”
…
Comments