Astăzi am schimbat direcția călătoriei, spre Brașov, pentru a însoți cuplurile în dialogul Imago alături de Niculina Gheorghiță, colege și prietene dragi.
Nu am dormit, căci asemenea iepurelui m-am cufundat în teamă: teama unui tren pierdut și mai mult decât atât, a posibilității de a pierde zile valoroase ce le-am ales conștient datorită provocărilor personale și profesionale.
Întunericul nopții părea să se așeze și în mine în primul tren, căci un vuiet puternic mă înfrigura cu fiecare legănat.
În gară la Simeria, de niciunde, un domn m-a ghidat în sala provizorie de așteptare. Un altul mă aștepta la intrare, menționând ce cald îmi va fi înăuntru, iar pe scaune (mă) aștepta o doamnă ce părea să aibă și trenuri emoționale pierdute, nu doar cele fizice ce o țineau departe de (a)casă.
…Întreb domnul de la ghișeul de bilete de linia la care ajunge următorul meu tren. Întreb, îi repet cuvintele dar nu ascult. Ignor complet avertizările lui de întârziere, ignor că nu e nici măcar ora anunțată oficial. Ignor conștient și plec spre linia 4 , strânsă puternic ca o sticlă goală.
Afară 8 grade, eu în hainele mele lejere primăvăratice.
…Frig și ploaie, vânt în papuci și în părul zbârlit. După 500 de pași în sensul acelor de ceasornic, îmi amintesc de Niculina. Îmi creez o mantră personalizată:” Sunt iubire. Sunt răbdare. Sunt căldură .”
Nu eram niciuna din ele, mă vizualizam doar. Credeam că pot fi.
Pe peron mai mulți controlori decât pasageri, și trag speranța că s-a micșorat timpul de așteptare.
“Nu vă supărați, când vine trenul de Brașov?”
“Mintenaș. În 31 minute e aici. E ca și venit.”
Zâmbesc și repet șugubăț “Mintenaș în 31 de minute.”
Încep să cânt una din cele mai frumoase și emoționante cântări bisericești “ Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!..” De ce acum după zeci de ani, nici eu nu știu.
Nu știu nici când exact s-au evaporat minutele și eu eram la cald în tren.
În fața mea a stat scurt timp o tânără, apoi m-am bucurat de posibilitatea de a-mi întinde picioarele și de grandoarea mesei doar pentru mine.
Trenul s-a aglomerat, iar eu mă păcăleam zicându-mi : “ Doar nu ne-or pune unul lângă altul când sunt atâtea locuri.”
…
Și s-a așezat în fața mea , cerându-și scuze de parcă mi-ar fi ghicit gândul critic : “ Of, s- a dus liniștea mea!”
A cerut iertare și a precizat din capul locului că nu mă va deranja, și că pot să folosesc spațiul de la masa dintre noi cum am nevoie.
Are ochii tulburi, și poate dincolo de oboseală adusă de spatele ușor arcuit și de mâinile umflate și brăzdate de muncă, e și alcoolul ce se eliberează treptat prin fiecare expir. Nu adâncesc cu gânduri acest fapt, căci cine sunt eu din prăpastia mea să spun cum și ce sa faci pentru a supraviețui?!
Se oferă să îmi dăruiască o cafea. Îl refuz cu politețe. (Acum , scriind asta, realizez ca era plăcut să îi accept cadoul, și lui i-ar fi adus bucurie.)
Mă afund în carte și uneori în schimbul de mesaje cu cei dragi, însă îl simt cu mă privește sfios și își înghite cuvintele cât să nu mă deranjeze.
Mă încumet să îl privesc și să îi zâmbesc, și atunci descarcă câteva din ofurile resimțite.
Îl pomenește pe Dumnezeu, cei 26 de ani de pensie și de faptul că e abia la începutul ei. Amintește de întrebările grele ce l-au frământat în ultima vreme, spune să mă gândesc la ele, să nu mă grăbesc să îi răspund.
Nu le înțeleg pe toate , și nu toate au legătură una cu alta, dar elementul comun din ele este Dumnezeu și viața dăruită de El.
Spune cu mândrie că în viață lui s-a ghidat după 3 aspecte: să nu condamne, să nu impună nimic cu forța celorlalți, și să nu judece. În mintea lui, poate au semnificații diferite primul și ultimul. În explicații, îmi par acelaș lucru.
“Am încercat toată viața să nu fac asta. Să mă ghidez după ele. Am mai greșit. Asta e. Însă dacă găsești oameni care să reușească… să le urmeze, și dacă greșesc, să le repare, atunci ai găsit oameni valoroși.”
Îl privesc în ochi, cu empatie și curiozitate. Îl văd pe tata și reiau mental luptele lui. Îmi amintesc cum uneori aveam răbdare să le ascult, însă ce dese au fost momentele când l-am condamnat, l-am forțat să facă ce credeam eu ca îi face bine, și l-am judecat.
Căci da, bine zice acest domn, parcă intuind ce fac și cu ce mă lupt : ”În viața asta, cel mai greu e să lucrezi cu oamenii.”
Are 76 de ani și povestește cum visul lui de a deveni mecanic de locomotiva a început cu impedimentul faptului că tatăl nu era înscris în Cooperativă.
L-a amenințat că va pleca asemenea fratelui cel mare, pe care nu l- a văzut timp de 2 decenii, și că asta l-a speriat suficient cât să îi fie alături să se înscrie la școală profesională, în domeniul dorit.
Îl observ și îi revăd eleganța lui tata. Are un costum la dungă, și o cămașă prea asortată. La mâna se vede un ceas mare Q&Q și în buzunarul de la piept un pix și telefonul.
Povestea îl plimbă din copilărie până prin 92’, când a trebuit să meargă la nunta unuia dintre nepoți cu cei 2 -4 -5 litri de țuică pură, cumpărată din Maramureș special pentru acest eveniment.
Îl ascult, și îl oglindesc cu privirea și cu segmente din frazele parcă memorate și recitate ca o poezie: ritmic și bine măsurate.
Țin cartea deschisă pe picioare de ceva timp, și sper să facă o pauză.
Simt că amețesc . Și nu sunt sigură dacă e descărcarea lui plină de semnificații, sau e oboseala nopții nedormite și a călătoriei cu trenul ce dura deja de peste 7 ore.
Îl rog, întrebându-l dacă putem face o pauză , și deși aprobă cu fermitate, abia după 2 alte reîncărcări de a relua de unde a rămas, înțelege și îmi respectă nevoia de puțină liniște.
Observ că nu mă las copleșită nici de tristețea revederii părții îngropate din mine -relația cu tata, și nici de curiozitatea ce pleacă și revine în combinații și procente diferite, alături de teamă, plictiseală și bucurie.
Le las să se așeze și să plece privindu-l profund, atentă și cu respect pentru omul simplu și totuși atât de profund , așa cum și el s-a prezentat.
După câteva schimbări de poziții pe scaunul rigid al trenului, îl văd cu coada ochiului drept cum deschide geanta putrezită și îmbâcsită de praf, și scoate o sticlă de Borsec cu un conținut mai galben decât apă.
“ Dă , Doamne , să fie ceai de tei.” îmi zic scurt , evitând să îl stânjenesc.
Însă aroma țuicii de prune , maramureșene sau nu, amintește simultan de veselia lui tata, și apoi de dualitatea ce am negat-o până după moartea lui.
Ia o înghițitură mare, cu sete, și zâmbesc, crezând că poate îl înțeleg.
Doar el știe. Eu mă pot păcăli că știu.
Jonglăm cu liniștea de a citi și cu nevoile lui neîndeplinite, însă mai respectuos și mai înțelegător decât am putut fi cu tata când bea și el din “apă vie” cum o numește el, Gheorghe.
Ridică din când în când mâinile să mai adauge ceva, se oprește, își cere scuze, glumește, pune întrebări existențiale , grele cum îi place lui să spună, ignoră întrebările mele și spune că totuși le aude, și mă face în cele din urmă să râd.
Aproape pierd oprirea la Brașov, căci cum altfel, despărțirile sunt grele. Nu mă lasă fără să se repete în a cere să îl iert și să îmi amintească că altcineva vorbește prin el și nu e întâmplător că s-a așezat în fața mea.
Până sa cobor din autobuzul spre centrul orașului, 6 suflete mă apreciază, mă ajută , îmi oferă suport. Radiez deși sunt udă leoarcă , și simt cum sunt iubire, răbdare și căldură prin El, și ea și el și tot ce primesc și dăruiesc, prin spațiul dintre noi.
Mă opresc, râd , dansez , primesc zâmbetul celor din mașini și dau click să imortalizez acest daruri ,și cum le primesc întru totul.
Comments