Astăzi am primit în dar câteva cornulețele cu gem, sărățele și de asemenea, în bucătăria clinicii mă aștepta ceva dulce.
Primul gând a fost să le pun frumos deoparte pentru când mă întorc acasă la Tania, care cu siguranță le va savura ca pentru prima dată.
Făcând asta, m-am văzut pe mine de-o șchioapă străbătând într-o suflare apartamentul tip vagon la auzul ușii de la intrare deschizându-se.
L -am văzut pe el, aranjat ca un cavaler din vechile timpuri, cu cămașa albă, pantalonii de stofă călcați la dungă și pălăria neagră de lână așezată cu dichis, iar în mâna dreaptă o geantă maro de piele.
Tropăiam de bucurie că a ajuns tata acasă și că sigur are ceva pentru mine, ascuns printre resturile de la prânzul pus de mama, foile, creta și creioanele aranjate pe categorii. Nu-mi amintesc decât ce sărbătoare năștea în mine când scotea din ea prăjituri și gustări de la aniversările colegilor. Nu gusta nimic cu ei, ci punea cu grijă în șervețel, pentru zâmbetul și iubirea ce i-o arătam la sosirea lui acasă.
Anii au trecut, și nu mai alergăm cu același entuziasm, căci multe altele mai amărui și mai sărate s-au așezat pe chipurile noastre, însă am continuat să îi caut în geantă și când mă întorceam în weekend de la facultate, și când veneam în vizită de la celălalt capăt al țării.
Astăzi, el e în lacrimile sărate ce mi se uscă pe obraz și în dulceața celor ce îmi încap în podul palmei.
Ambele i le dăruiesc ei, căci asta am primit și asta pot dărui conștient și de multe ori inconștient, de la tata, de la bunica ce ascundea cubul de zahăr în șortul spălat de negru , de la cei ce nu i-am cunoscut dar au transmis valoarea acestor gesturi mici pentru o eternitate.
Și nimic din toate astea, nu ar fi posibil dacă aș fi refuzat întâlnirea cu prietena ce mi le-a adus cu generozitate. Și-a amintit de cât mi-au plăcut când m-a servit acum un an la un curs parcurs împreună. O întâlnire preț de câteva secunde plus o îmbrățișare au dărâmat rând pe rând atâtea piese de domino așezate în sufletul meu.
Și nu aș fi coborât și nu aș fi întâlnit-o dacă aș fi găsit din nou motive să nu ies, să nu merg pe jos, să nu mă las cuprinsă de aerul rece de iarnă, de muzica energizantă din urechi, de pașii ce îmi săltau trupul mai zvelt decât în spațiul sigur și confortabil de acasă.
Și lista retrospectivă poate continua însă la baza ei stă gândul generațiilor ce simt și trăiesc din nou prin mine.
Mulțumesc.🤗
Felicitari! Frumos articol.