După luni în care nu a mai venit și (în ciuda speranțelor mele), nici nu credeam că va mai veni, în acea zi de școală cu greu ne-am găsit una pe alta pentru a doua ședință de consiliere.
M-a însoțit întâi până peste drum să ridic un colet, timp în care cu greu îmi stăpâneam bolboroseala ce mă scăpa de liniștea ei. Abia se mişca, parcă plutea cât nici pământul de sub ea să nu o ştie. Iar eu, ca de obicei, pe fugă.
În cabinet, și mai adâncită şi îndepărtată părea și cu greu a exprimat ce are nevoie.
Un contrast imens între ce înfățișa și ce exprimă, și în ea o adevărată furtună stătea ascunsă.
După câteva momente, într-un singur respir, a spus :“Nu știu cum să îți explic, însă …Durerea e alinarea mea.” , cautând imediat să se justifice, povestind despre accidentul suferit şi plimbările de la un medic la altul în căutarea unui diagnostic şi a unui tratament.
Ieșise din emoție și detalia orice, normalizând tot ce pe mine și mai înfrigurată mă făcea să mă simt. Fiecare cuvânt contura scutul de luptă cu ea însăși și cu o lume nesigură, căci cu greu își stăpânea lacrimile și amorțită pe scaun încerca să controleze ce tot mai des părea că scapă de sub control- emoția şi durerea din spatele comportamentului.
A rămas cu mine întrebarea și fără să vrea, a dat glas și la ce se reflecta în mine. N-am putut să îi spun atunci pe loc că e curajoasă și autentică că spune asta și că o apreciez pentru fiecare aspect al ei.
Am oftat în schimb, în locul ei și am răsuflat ușurarea vorbelor ei.
Fie că vorbea de supapele emoţionale pentru dungile lăsate de lama bicului, fie de urma din perete lăsată de furia adunată în pumni, durerea fizică a devenit alinare pentru durerea emoțională.
Ea a pus în cuvinte ce rând pe rând, pe același scaun, au încercat să spună și cei dinaintea ei și cei ce i-au urmat.
I-am reamintit că acum nu mai e singură, eu sunt lângă ea și o primesc cu brațele deschise de fiecare dată când dorește să mă primească în lumea ei, la fel cum am făcut și în prima noastră întâlnire. Mi-am amintit că atunci, nu a mai rezistat și a mărturisit că într-o lume a bullyingului, a crezut că poate trăi abuzând, fiind de partea agresorilor ca să și-o ia mai rar și mai puțin decât cei vizați. Atunci a plâns și m-a întrebat ca și acum- ce să facă ca să devină invizibilă pentru ceilalți?! Nu am mai avut un răspuns. Nici acum nu am.
Încercam să o urmăresc şi să rămân prezentă şi în minutele rămase, însă ceva în mine s-a frânt.
Peste zi, am înţeles. Ea a dat glas abisului în care mă las amorțită să cad și eu uneori, crezând că surmenajul fizic și psihic vor amorți ce doar din când în când îmi dau voie să simt și să trăiesc cu adevărat.
Se mișcă mult.
Vorbește urât, nu e atent.
Glumește în orice povestește.
Tace și pare sfidător.
Atrage atenția într-un mod negativ.
(Se) Plânge des și repetitiv de ceva ce doar el vede.
Mănâncă mult sau prea puțin.
Ia medicamente și când nu îi sunt necesare.
Caută un diagnostic / un oraș nou în care să se mute sperând ca asta va șterge cu buretele tot ce ceilalți (îi) fac.
Este agresiv verbal și uneori și fizic.
Clachează în momente de evaluare indiferent de cât se pregătește, e liniștit și absent… și câte alte variații pot fi, pentru a masca tot ce e atât de dureros căci pare fără sens și fără posibilitatea de e a fi acceptat și integrat, vreodată. Cândva.
Doamne, şi cât de puțin ne uităm la ce e dincolo de ce se vede cu ochiul liber și cât de puțin îmbrățișăm cu iubire ce descoperim.
… uneori îmi amintesc și le povestesc adolescenţilor despre cât de impactante pot fi unele evenimente și de nerezolvat, și cât de stupid de simple devin odată depășite. Ca atunci când par să cadă în abisul durerii și uită de răsăritul unei noi zile.
Cu câteva luni înainte de examenul de capacitate, știam deja că voi urma același liceu ca și frații mei, considerat și cel mai bun din oraș. Nu exista posibilitatea financiară de a lua meditații, și nici cea de a eșua. Și totuși în sinea mea, știam că există și această variantă.
Nici încrederea în mine și în forțele mele și nici amenințarea lui tata că îmi va cumpăra o mână de oi de care să mă ocup pe dealurile Corlăteniului, nu îmi dădeau de ales. În puținul timp ce îl petreceam afară, mă așezam pe băncile de lângă liceu și îmi plângeam viitorul sumbru în pumni. Oricât şi oricum ar fi încercat prietena mea să mă aducă cu picioarele pe pământ amintindu-mi de situația mea școlară bună și de faptul că “ Și asta va trece.”( cum și E. spune adeseori când durerea lui iese la iveală), păream de nesalvat.
Am trecut și a trecut; chiar cu felicitări. Și totuși pentru că revin la această amintire adeseori, și acum, mă întreb ce aș fi avut nevoie?!
Oare ce au nevoie cei ce găsesc alinare în durere?!
Fiecare poate răspunde pentru sine.
Eu cred că prin iubire, manifestată și exprimată, lumea nu mai e atât de înspăimântătoare și viața nu e mai doar despre supraviețuire.
Eu aș fi avut nevoie de mai multe momente în care să se vadă eforturile mele și nu doar rezultatele.
M-ar fi ajutat să fiu ținută în brațe și mângâiată, nu doar când eram cuminte și pe placul lor, ci și când eram diferită de așteptările și dorințele lor.
Şi lista pare interminabilă.
...să fim primiţi.
...să fim iubiţi.
...să fim văzuţi.
...să fim noi, imperfecţi şi totodată suficienţi.
Atât.
P.S. :
Când durerea devine alinare, aș vrea să știi ca nu ești singur(ă). 🫂
Doar dă-ți voie să-i primești pe cei dragi alături, sau caută un ajutor de specialitate.
Comments