Toamna e anotimpul meu preferat.
Acum că a venit, inima îmi e fericită.
Încă de când eram copil, toamna mi se părea aşa familiară şi plăcută.
Fie că era revenirea la şcoală, cu hăinuţe noi şi un ghiozdan mai mare decât spatele meu, fie erau drumurile noastre la bunici în weekend, fie erau după amiezile răcoroase şi ploioase ce ne aduceau împreună în micul nostru apartament, toamna mă găsea mereu cu un dor melancolic.
Când închid ochii, mă văd întinsă pe un covor micuţ ţesut cu cârpe, ciupilind seminţe dintr-o floare mai mare decât palmele mele împreunate, iar în zare în apusul colorat sunt păsările agitate ce vestesc venirea serii. Îl văd şi pe tata cum pregăteşte să strângă în saci tot ce a muncit peste zi, cot la cot cu mama. Pământul e aspru, uscat şi rece, şi miroase a tristeţe. Eu m-am plictisit în toată creativitatea mea, iar ei, de mult, au pus în aşteptare palmele înegrite de bătături, spatele îndoit de muncă şi până şi stomacul a obosit să chiorăie.
Mult a fost, puţin a rămas până când mămăliga aburindă, tăiată cu aţa albă din papiota de lângă oglindă, le va linişti pe toate alături de laptele spumos, cald şi primitor. Seara ne aduce din nou împreună la o poveste cu tătuţa.
A doua zi, somnul era dulce în răcoarea dimineţii, şi târziu ajungeam să îi caut sub vie, lângă coşerul cu porumb sau sub nucul cel bătrân, unde nucile căzute erau atent alese pentru cozonacul de la finalul anului. Alteori, peste zi, ne ademenea plăcinta cu dovleac a mătuşii cu 3 garduri mai încolo, sau perele mari şi dulci de lângă gardul casei de la vale.
La Corlăteni, timpul curgea cu adevărat mai lent în dărnicia lui, pentru că se găsea mereu câte ceva de făcut pentru aprovizionarea beciului sau a podului casei. În cele din urmă borcanele golite peste an îşi reluau peste toamnă, locul şi nevoia în debaraua de la Dorohoi.
Când mă întorc acasă, inevitabil mă întorc şi la intimitatea amintirilor ce mi-o oferă oraşul , la pomii coloraţi din faţa blocului, la aleile goale acum, atunci vesele şi gălăgioase în jocurile noastre de copii. Mă cuprinde sentimentul de a fi parte dintr-o comunitate în care găseai drumul spre casă şi dacă te pierdeai şi dacă greşeai.
Să mi se facă pielea broboniţe şi să îmi fie frig , să îmi ascund privirea sub o umbrelă îndoită şi să simt ploaia adunată în papuci, aceastea şi încă ceva îi ajutau pe toţi ai casei să mă vadă şi pe mine să îi primesc. Sub pătura de lână, lângă cineva, sorbeam din ceaiul de tei îndulcit cu miere. Restul forfoteau până târziu prin casă, şi ea era ultima ce ni se alătura. Toamna putea să aducă tunete şi fulgere, şi ploi dese să se izbească în geamuri, şi întunericul să cadă de pe la 18. 00 , eu eram acasă şi acasă era cu mine.
Astăzi e atât de diferit, şi totodată atât de asemănător.
Astăzi mă regăsesc în Tania ce nu vrea să renunţe la parcul copilăriei, strigând în toate colţurile Lugojului după cineva care să i se alăture. Ar dilata timpul pentru a profita mai mult de gura de aer proaspăt, şi ar certa părinţii care nu îşi ajută copiii să îi răspundă chemării. Când şcoala e achitată de lecţii şi teme, şi dormitorul pare să o înghită în tehnologie, planifică o nouă ieşire cu bicicleta căutând prietenii ce s-au răsfirat cu timpul, şi parcă tot mai mult cu frigul adus de toamnă.
Astăzi aştept weekendul pentru a ieşi, departe de forfota oraşului sugrumat şi zgomotos, înţesat cu oameni tot mai agitaţi în viaţa ce o trăiesc. Trec zilele pe lângă mine când mă afund în a primi copii, părinţi, adulţi şi familii în spaţiul intim al terapiei. Rămân cu dimineţile tomnantice: liniştea asurzitoare în care doar ceasul suspină des, cafeaua amară care îmi încălzeşte corpul, priveliştea din zare ce devine tot mai înceţoşată, şi cartea generoasă ce ţine loc relaţiilor uneori.
Astăzi am grijă să îmi dăruiesc şi serile împreună cu ei, cu puţin înainte de asfinţit, când facem loc poveştilor ce le-am trăit peste zi, ne ţinem în braţe şi ne manifestăm bucuria revederii şi aprecierile aducătoare de zâmbete şi încredere.
Acum, o nouă toamnă se aşează în mine, peste toate cele cu bunicii, mama, tata, fraţii şi toţi ceilalţi, peste cele cu copiii aruncaţi în mormanul de frunze , peste tristeţea de sub umbrelă şi lacrimile acoperite de ploaie, peste toamna apusă a copilului zgribulit şi fericit de acasă, peste melancolia a ce ar fi putut să fie şi ce sărbătoare că nu au fost. Le primesc cu recunoştinţă pentru ce au creat în mine şi entuziasm pentru ce va aduce nou .
Au loc toate câte ̛or să vină.
Kommentare