Unul din exercițiile mele preferate din cabinet presupune ca adultul să se ridice şi să parcurgă spațiul de la canapea până la uşă. Când acesta se întoarce pe canapea , îl întreb câți pași a făcut. Unii ghicesc, unii intuiesc, dar cei mai mulți spun că nu știu pentru că nu au fost atenți la asta. Atunci îi invit să refacă acest drum, dar cu atenție la numărul de paşi, la cum se simte corpul lor. Evident că următorul răspuns este cel care arată cât de conștienți au fost de ei, de pași, de mișcare, de corpul lor în raport cu spațiul dat.
Ce face să fie diferită cea de-a doua experiență este stabilirea unui scop - A fi atent la pași şi la numărul lor- , şi prezenţa conștientă în activitate.
Suntem de multe ori pe pilot automat , la foc continuu cum îmi place mie să spun. Facem lucruri comune, cotidiene fără să fim conștienți de ele şi fără să ne bucurăm de lucrurile mărunte, la îndemână, care devin importante doar când le pierdem.
Eu mă încadrez de mult timp în acest grup al oamenilor ce sunt mereu în mișcare, chiar şi atunci când stau, așa cum am mai zis.
Acest articol mă poartă în timp, pe vremea când eram încă la grădiniță, şi plecarea de acasă era un alt factor de stres pentru mama şi tata, şi noi, copiii, resimţeam asta. "Ai încuiat uşa? Ai scos fierul din priză? Ai verificat gazul şi apa? Ai stins becurile?"
Şi deși erau deja în faţa blocului, cu cheia în mână, se întorceau să verifice uşa, şi de multe ori şi celelalte erau din nou reasigurate.
Ca drept urmare, port cu mine grija lor şi astăzi. Şi la plecare, verific de mai multe ori fierul de călcat deși poate nu am mai călcat de câteva zile. Una din glumele ce încă nu o gust, ci îmi aprinde alarma de pericol este să fiu întreabată “ Mami, ai scos fierul de călcat din priză?!”
Prima dată când am fost conștientă de cât de mult mă afectează asta, pe mine dar şi implicit pe ei, a fost acum câțiva ani când am plecat într-o excursie de o zi la Deva. Ne-am împachetat costumele de baie şi prosoapele, am făcut câteva sandvișuri pentru drum şi cu entuziasm la drum cu noi! După vreo 30 minute, a apărut întrebarea: Am scos sandvişmakerul din priză?! Nu de alta, dar dacă se supraîncălzește şi ferească Dumnezeu se ajunge la altceva. Nici cheie de rezervă nu am lăsat prin vecini, nici nu am verificat împreună cum am lăsat casa. Scandalul a escaladat odată cu povestea mea din cap. Când am verbalizat-o, şi el a scos la iveală propriile temeri. Am scurtat ziua cu câteva ore, şi nimic din ce ne spuneam, nu ne alunga gândul de la aparatul de sandvişuri. Așa că am avut o excursie încărcată de temeri şi tensiuni, gânduri şi povesti înspăimântătoare, dar am fost şi uimitor de conștienți de noi, de ce aducem din propria copilărie, de craterul uriaș ce părea să ne separe, şi de copilul ce ne urmărea cu ochii mari şi speriați în tot haosul creat.
...
Pentru copii, timpul e abstract şi se dilata pentru situațiile în care trăiesc emoții extreme precum tristețe, spaimă sau uimire, şi se comprimă atunci când bucuria, entuziasmul şi extazul sunt prezente. Uneori, experiența lor de viață de până atunci poate inversa balanța, şi atunci face sens să își dorească să retrăiască iar şi iar aceleași emoții intense alături de părintele sau prietenul ce îl însoțeste în joc.
Experiența din cabinet m-a învățat să mă întâlnesc la mijlocul axei temporale cu copiii, să fiu prezentă şi conștientă de ce simt şi gândesc, şi acțiunile mele să reflecteze aceste lucruri.
Un exercițiu nou, ce l-am preluat din terapia relaţională Imago, este cel al oglindirii cuvânt cu cuvânt a ceea ce aud de la copii: “ Aud de la tine că ai acasă doi pisoi. Şi îți plac doar pisicile care se aşează pe pieptul tău şi care stau la mângâiat . Cele care te zgârie , nu îți plac." . Apoi mă asigur că am auzit bine ”Am auzit bine ?” , cu atât mai mult cu cât cei mai mulți copii sunt cu întârziere în dezvoltarea limbajului şi a comunicării, sau au probleme de pronunție a sunetelor, şi e posibil ca un singur sunet pronunțat greșit să schimbe felul în care ajunge mesajul la mine.
Faptul că sunt atentă la ce îmi spun, că le îndeplinesc nevoia de a fi auziți, ascultați, dar şi de a avea valoare şi semnificație ceea ce îmi povestesc, contează enorm în procesul terapeutic, indiferent că vorbim de logopedie sau de psihoterapie. Spațiul devine unul de siguranță , de acceptare şi de valorizare, iar capacitatea copiilor de a se deschide emoţional şi relațional este mult îmbunătățită. Așa se face că unii părinţi sunt surprinşi de cât de mult vorbesc copiii lor şi de dorinţa lor de a sta mai mult de o oră, încă de la primele şedinţe “ până se face noapte “ sau “ 100 de mii de ani”, . Asta deşi m-au avertizat dinainte de emotivitatea copilului sau de faptul că este mai reținut si e posibil să plângă.
Când eu sunt oglindită în comunicare, alarma mea de pericol se linişteşte , mă simt în siguranţă să fiu vulnerabilă şi sunt curioasă de ce se întâmplă cu mine. E ciudat şi uşor tulburător să auzi propriile cuvinte nefiltrate de la cel din faţa ta, cu atât mai mult dacă copil fiind, erai prea mic şi fără experienţă pentru a avea ceva valoros de spus, prea mic şi nesemnificativ în raport cu marile probleme ale vieţii adulţilor.
Oglindirea mesajelor primite de la cei de lângă noi presupune:
· un efort de prezenţă conştientă din partea noastră , atenţie la mesajul primit şi la cum se reflectă în noi.
· respect şi acceptare fără judecată. Nu e uşor doar să accepţi informaţia fără să judeci, fără să o reformulezi prin filtrul personal, ci doar să o primeşti cu braţele deschise , indiferent de cât de mult ne deranjează sau ne emoţionează apasând butoanele personale din alte experienţe.
· startul unui dialog conştient, în care fiecare are un mesaj de oferit în spaţiul relaţional susţinut de prezenţă conştientă, acceptare şi valorizare.
Mă întreb cum ar fi decurs excursia noastră la Deva dacă acest exerciţiu de ascultare şi oglindire a mesajelor dintre noi şi-ar fi găsit un loc?! Sau dacă în momentele noastre de timp special în familie, ne-am asculta cu adevărat , conştient şi cu asumare pentru ce aducem valoros în căminul nostru?!
Comments